Conceputa in 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a vazut lumina tiparului abia in 2014, dupa ce a zacut in uitare zeci de ani in arhiva postuma a autorului, pastrata la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat si a fost urmata rapid de traduceri in numeroase limbi. Satira delicioasa a boemei literare si totodata evocare sensibila a Vienei fin-de-siecle, Glorie tarzie arata deja acel amestec inconfundabil de umor si melancolie, de frivolitate si gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din intreaga lume. La Schnitzler, simtul fin pentru miscarile delicate ale sufletului si observatia subtila a mediului social sunt invaluite in usurinta jucausa a stilului.

„Un eveniment pentru orice impatimit de literatura: in Glorie tarzie, Arthur Schnitzler se dovedeste pentru prima data un maestru al demascarii psihologice.“ (Spiegel Online)

„Ceea ce ne invata acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironica fata de propria persoana si fata de lume. Asta face dintr-o nuvela descinsa din modernitatea vieneza un text modern de astazi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Ilustratia copertei: Wilhelm Gause, Cafenea din Viena (detaliu)
Fragment din carte:

"Saxberger deveni un vizitator neobosit al cafenelei. In fiecare zi, intre sase si sapte seara, aparea acolo, se aseza la masa alaturi de tinerii sai prieteni si, chiar daca nu participa prea mult la discutii, asculta cu atentie, chiar cu placere, ce aveau ceilalti de spus. Simtea ca intinereste. Parea ca incepuse o noua epoca in existenta lui, si uneori se gandea cu oarecare mirare la viata pustie pe care o dusese in ultimii ani - o viata de care isi amintea ca de un trecut indepartat. Trecusera doar cateva zile si deja se obisnuise atat de mult cu acesti tineri, de parca ar fi stat la taclale cu ei luni de zile. Da, aveau dreptate - era unul de-al lor; intelegea tot ce spuneau si, de fapt, se situa pe aceeasi pozitie fata de lume ca si ei: fusese un creator si cauta recunoasterea care i se refuzase in tot acest timp. Acum o gasise macar partial, tocmai cand fusese pe punctul de a uita ca o merita. Nu mai avea nici un dubiu, si cand isi frunzarea volumul de poezii - ceea ce se intampla tot mai des - se oprea asupra uneia sau a alteia cu o anumita emotie, mirandu-se ca lumea a putut trece atat de nepasatoare pe langa aceste versuri.
Si tinerii lui prieteni vorbeau adesea despre lipsa de recunostinta a oamenilor. Fiecare sustinea ca isi alesese cateva poezii preferate din Pribegii, iar intr-un poem pe care Meier il scrisese cu cateva zile in urma toti afirmau se vede foarte clar influenta lui Saxberger. Dupa insistente rugaminti, Saxberger adusese si revistele cu poeziile care nu fusesera incluse in Pribegii; filele vechi si ingalbenite treceau acum din mana in mana, iar tinerii se aratau uluiti de aceste versuri, care, spuneau ei, ar fi fost pur si simplu uitate daca nu ar fi existat cenaclul „Entuziasmul". "