Simona Antonescu este autoarea romanului Fotograful Curtii Regale – romanul cistigator al Concursului de Debut al Editurii Cartea Romaneasca, editia 2014, si al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Al treilea roman al Simonei Antonescu ne poarta cu doua veacuri in urma, in Principatele Romane. De data aceasta, remitizarea istoriei nu doar insufleteste destine individuale, ci da viata si tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Aceasta calatorie de sase ani in perioada razboiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentica evadare in trecut.
Pe mosiile Tarii Romanesti, grinarul marilor imperii, sau in batalii pe mare si pe uscat, pe ulitele tirgului Bucurestilor, traversate de picioare desculte si taine de palat, sau la Constantinopole, in serai si catacombe, printre intrigi si capete taiate, istoria isi urmeaza cursul.
Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curtii Regale si Darul lui Serafim –, se situeaza sub aceeasi inscriptie heraldica: Daca nu revezi trecutul, nu vezi prezentul si nu prevezi viitorul.

„Iti voi arata lucrurile, asa cum au fost ele.
Ii voi chema pe toti in jurul tau. Vei simti mirosul prafului de pusca si vei auzi chiotele sarbatorii de Armindeni. Vei ingheta de frig pe cimpurile de lupta si te vei topi de arsita la vremea secerisului, pe mosiile boierilor Samarghiteni.
Te voi trimite calare pina dincolo de serhatul Giurgiului, cu solie de taina de la Manuc. Vei gusta de-a valma placinte oltenesti si sugiucuri turcesti, vei respira praful drumului ridicat de caravanele cu griu si-ti vei scapa viata in pivnita culei batrinesti ori in apele Dunarii.
Vei aseza piatra de temelie a Hanului lui Manuc alaturi de mesterii brasoveni si vei apara apoi santierul cu pretul vietii, in noaptea plina de spaime si sperante a intrarii Armatei Dunarene in Bucuresti.
In jurul tau vor dansa cadine cu valuri de matase si fete din baraganurile Tarii Romanesti, in vreme ce din departare va rasuna clocot de lupta.
Vei iubi.
Vei dusmani.
Vei pacatui si te vei ierta.
Vei iesi din toate acestea obosit, tulburat, schimbat. 
Vino cu mine!” (Simona Antonescu)
Fragment din roman:

"UN HAN CUM NU S-A MAI VAZUT

Cosmarul lui Manuc
1806, vara - Bucuresti, la Hanul Serban Voda

Atunci cand lucrurile se impotmoleau, inima lui Manuc obisnuia sa retraiasca, iar si iar, una si aceeasi noapte din copilarie, ca si cum atunci ar fi avut loc rasucirea sortii sale de la cele firesti catre altele, mai nepotrivite cu ursita lui cea dintai. Ca si cum cineva, mai inalt decat timpul ce curgea mereu tot inainte, l-ar fi scos periodic din viata sa de acum si l-ar fi asezat din nou in cea de atunci, ca sa-i mai dea inca o sansa sa faca lucrurile bine.
Numai el nu se invrednicise inca sa indrepte totul. De fiecare data noaptea se sfarsea la fel, iar Manuc se regasea dimineata asudat si obosit, sfasiat de aceeasi durere si nedumerire ca si prima data.
In odaia lipsita de ferestre a Hanului Serban Voda unde conacea, inchis intre zidurile groase de cetate ca intr-un mormant, Manuc se rasucea intre asternuturi, scotand cate un geamat la rastimpuri. In spatele pleoapelor lui inchise era alta noapte si alt pat.
Rusciucul in care crescuse era lipsit de orice lege. Bandele de ieniceri scapate de sub controlul sultanului isi aflau cate o capetenie vrednica, anume pe cel mai crud, mai sangeros si mai hulpav de averi dintre ei, si puneau la cale nesfarsite jafuri printre pravaliile negustorilor locului. Ba inca amenintau chiar pe sultanul insusi, ca sa le fie recunoscuta capetenia. Asa se face ca orasul avea ca aian ba pe fiul vreunui geambas, ba pe al unui sacagiu, ba vreun venetic fara radacini, crescut prin partile locului ca ienicer.
Impins dinauntru de o spaima nascuta in somn, Manuc deschise ochii, primind in ei tot intunericul noptii fara luna. Odata ochii deschisi larg, mintea ii fu asaltata de strigate deznadajduite venite din toate partile, ca si cum chiar pe ochi i-ar fi patruns in inima, in vreme ce urechile tradatoare aveau sa se trezeasca abia mai tarziu.
Avea zece ani si se afla in Rusciucul incendiat din nou de spahiii credinciosi sultanului, care navalisera calare purtand steagurile cu semiluna si sunand din surle si trambite, intr-o noua incercare de recuperare a orasului din mainile nelegiuitilor ieniceri rasculati.
In somnul din Hanul Serban Voda, Manuc cauta cu palmele asternuturile. Erau din matasea in care dormea intotdeauna la han. Cum sa fie atunci cu putinta ca inima lui inspaimantata sa se creada in Rusciucul de acum aproape treizeci de ani? Nu cunoscuse matasea pe pat decat atunci cand devenise el insusi suficient de destoinic ca sa si-o poata plati. Mintea lui adormita intelese ca cea dintai trezire nu poate fi aievea, ca se desteptase iarasi intr-un vis din alta vreme. Nu putea avea zece ani, caci avea treizeci si opt. "