„
Hoțul de cărți” este romanul‑fenomen al lui
Markus Zusak, o poveste despre puterea cuvintelor spusă dintr‑o perspectivă memorabilă. În Germania anului 1939, Liesel Meminger ajunge într‑o familie adoptivă de lângă München, descoperind în lectură un refugiu împotriva fricii și pierderii. Pe măsură ce învață să citească, cărțile devin pentru Liesel un mod de a înțelege lumea și de a lega prietenii neașteptate, inclusiv cu un tânăr ascuns în pivniță. Scriitura lui Zusak îmbină emoția cu umorul amar, iar scenele rămân mult timp în minte. Ediția
RAO în limba română include traducerea
Adelinei Vasiliu și redă cu grijă vocea distinctă a naratorului. Un titlu potrivit pentru cluburi de lectură, pentru adolescenți și adulți deopotrivă, recomandat celor interesați de ficțiunea istorică și de povești despre curaj, prietenie și memoria lecturii.
Fragment din romanul "Hotul de carti" de Markus Zusak:
"JURNALUL MORTII: KOLN
Primele ore ale zilei de 30 mai.
Sunt sigura ca Liesel Meminger dormea dusa cand peste o mie de avioane de bombardament zburau spre un loc numit Koln. Pentru mine, rezultatul a fost cinci sute de oameni sau pe-aproape. Cinci mii de oameni ramasi fara adapost umblau in jurul mormanelor fantomatice de moloz, incercand sa-si dea seama ce apartinea cui si ce bucati de casa distrusa erau ale cui.
Cinci sute de suflete.
Le-am purtat in degete, ca pe valize. Sau le-am aruncat pe umar. Numai pe copii i-am dus in brate.
Pana cand am terminat, cerul devenise galben ca un ziar in flacari. Daca ma uitam indeaproape, puteam vedea cuvintele, titlurile informative care comentau evolutia razboiului si asa mai departe. Cum mi-ar fi placut sa-l trag pe tot in jos, sa mototolesc cerul ca un ziar si sa-l arunc departe! Bratele ma dureau si nu-mi puteam permite sa-mi ard degetele. Inca mai era multa treaba de facut.
Dupa cum v-ati astepta, multi oameni au murit instantaneu. Altora le-a trebuit ceva timp. Mai aveam cateva alte locuri de vizitat, ceruri de intalnit si suflete de colectat, iar atunci cand m-am intors in Koln, mai tarziu, nu mult dupa trecerea ultimelor avioane, am avut ocazia sa observ cel mai nemaipomenit lucru.
Purtam sufletul carbonizat al unei adolescente cand am privit cu solemnitate in sus, la ceea ce era acum un cer sulfuros. Un grup de fete de zece ani erau prin apropiere. Una dintre ele a strigat:
- Ce-i asta?
Bratul i s-a intins si degetul a aratat catre un obiect negru, care cadea incet de sus. La inceput, arata ca o pana neagra, plutind, saltand. Ca o bucatica de cenusa. Apoi, a devenit tot mai mare. Aceeasi fata - o roscata, cu pistrui - vorbi din nou, de data aceasta nerabdatoare:
- Ce e asta?
- E un corp, sugera, o alta fata.
Par negru, codite cu carare pe mijloc.
- E o alta, bomba!
Era prea lenta ca sa fie o bomba.
Cu spiritul adolescentin inca arzand usor in bratele mele, am mers cateva sute de metri impreuna cu ele. Ca si fetele, am ramas cu privirea atintita spre cer. Ultimul lucru pe care il voiam era sa ma uit in jos, la fata chinuita a adolescentei mele. O fata, draguta. Avea toata moartea in fata."