Cu subtilitate hermeneutica, dar si cu o atitudine destins-ludica, Mircea A. Diaconu il (re)interpreteaza pe Caragiale in cheia unui existentialism combinat ingenios cu viziunea si cu strategiile textualiste. Exegetul devoaleaza structura labirintica a universului caragialian, pe care il percepe ca fiind construit aproape exclusiv „din cuvinte” si a carui iluzorie „insurubare in real” ar denunta, de fapt, fatalitatea unui transcendent vid. O fatalitate prin excelenta ironica.

 

„Mircea A. Diaconu supune textele caragialiene si umanitatea pe care acestea o proiecteaza unei interogatii tenace si inteligente pe care o indreapta mereu si asupra lui insusi, asupra propriilor criterii si instrumente critice. Discursul sau impresioneaza si prin dimensiunea lui autoreflexiva.

Ipotezele sale sint, nu o data, seducatoare – dintre ele se desprinde aceea a unui Caragiale fascinat de neant, un Caragiale vazut prin Cioran –, dar criticul nu se angajeaza in a sustine in mod ex-clusiv nici una – din teama, probabil, de a nu trada complexitatea spiritului caragialian.

Pasiunea speculativa, capacitatea de a contrage demonstratiile in formule sintetice memorabile –acestea sint calitatile majore ale lui Mircea A. Diaconu in cartea de fata, carte ce deschide o noua etapa in exegeza caragialiana.” (Mircea Martin)

 

„Mi-e greu sa spun care din ipotezele de lucru pe care le lanseaza Mircea A. Diaconu mi s-au parut mai seducatoare si mai fecunde.

Criticul gaseste semnificatii nebanuite in texte putin cunoscute si practic niciodata comentate pina acum. «Modernizarea» lui Caragiale se face si prin racordarea la un Ion Barbu, dar si la Foarta, Dimov sau Brumaru. Ireprosabila, prin precizie si acuitate, este radiografia «moftului».