Ramasa singura pe o insula pustie, Karana, o fata curajoasa dintr-un trib indian, infrunta pericole teribile. Ea trebuie sa descopere cum poate sa imblanzeasca natura potrivnica si, mai presus de toate, cum sa supravietuiasca. In cei optsprezece ani de izolare, prietenii ei necuvantatori ii tin loc de familie si cu ajutorul lor afla care sunt lucrurile cu adevarat importante.

Un emotionant roman de aventuri bazat pe fapte reale, Insula Delfinilor Albastri spune povestea unei fete care nu-si pierde niciodata increderea in propriile forte.
    Fragment din volumul "Insula delfinilor albastri" de Scott O'Dell:

    “Pe Insula Delfinilor Albastri traiau caini salbatici cand ma stiam, dar dupa ce multi dintre barbatii tribului nostru fusesera macelariti de aleuti, cainii lor plecasera si li se alaturasera celorlalti, iar haita prinsese mai mult curaj. Isi petreceau noaptea alergand prin sat, iar ziua nu se indepartau prea tare. Atunci incepusem sa ne gandim cum sa scapam de ei, dar a sosit corabia si toata lumea a parasit Ghalas-at.
    Sunt sigura ca haita prinsese curaj datorita sefului, cainele cel mare cu blana deasa in jurul gatului si ochi galbeni.
    Nici eu si nici altcineva nu mai vazuseram cainele asta inainte de sosirea aleutilor, prin urmare venise cu ei si fusese lasat aici cand plecasera. Se deosebea de ai nostri pentru ca era mai mare decat oricare dintre ei care, pe deasupra, aveau si par scurt si ochi caprui. Eram sigura ca era un caine de-al aleutilor.
    Omorasem deja patru caini din haita, dar mai ramasesera multi, mai multi decat erau la inceput, pentru ca se mai nascusera unii intre timp. Cainii tineri erau chiar mai salbatici decat cei batrani.
    M-am dus pentru prima oara pe dealul din apropierea pesterii cand haita era plecata; am adunat vrafuri intregi de vreascuri si le-am pus la intrarea in salasul lor. Apoi am asteptat pana cand haita a intrat in pestera. Veneau acolo dis-de-dimineata ca sa doarma dupa ce umblasera toata noaptea dupa prada. Am luat cu mine arcul cel mare cu cinci sageti si doua dintre sulite. Am mers incet, dand ocol intrarii si m-am itit dintr-o parte. Mi-am lasat acolo toate armele, in afara unei sulite.
    Am dat foc vreascurilor si le-am impins in pestera. Cainii salbatici n-au dat niciun semn ca m-ar fi auzit. In apropiere era o lespede de piatra pe care m-am urcat, luandu-mi armele cu mine.
    Valvataia focului s-a inaltat. S-a raspandit ceva fum peste deal, dar cea mai mare parte a ramas in pestera. In curand haita ar fi fost nevoita sa plece. Nu trageam nadejde sa pot omori mai mult de cinci, pentru ca doar atatea sageti aveam, dar daca seful haitei ar fi fost unul dintre ei, as fi fost multumita. Ar fi fost mai intelept sa astept si sa-mi pastrez toate sagetile pentru el, prin urmare asa m-am hotarat sa fac.”