Gelu Ungureanu mizează, cel mai adesea, pe imagini ieșite din cadrul realului, pe care le orientează spre ireal; metafora este dilatată cu ajutorul imaginației, ca premisă a dezvoltării narative sau descriptive. Pe acest fond, memoria este spațiul în care se petrec povești „existențiale”, conectate afectiv, empatic, la realitatea imediată.
Dar, deși poemele sunt scrise la persoana întâi, în cea mai mare parte, ai senzația că poetul simte la persoana a treia; avem parte de o privire lucidă care supraveghează actul iubirii, așa cum ai analiza frumusețea unei flori, dezmembrând-o în petalele care îi dau strălucirea. În acest caz, decisiv rămâne numai parfumul.
Ascunderea „à la
Baudelaire” (sau à la
Arghezi?) a emoției erotice permite crearea unui anumit scenariu, o gestică amplă; „eșuarea” în poveste este ca în acel „decembre” bacovian, când „potop e înapoi și înainte” și nu ne rămâne decât aroma intimizantă a ceaiului:
Cât despre dragoste, / toate vechi și plafonate, așa / că este musai legiferarea unei noi tactici de abordare, / eminamente digitale. // Rămâne să experimentăm mai multe scenarii despre eficiența / refuzului unui rendez-vous / în vârful acului. // Cum vom reuși să stăpânim / iertarea ori dezlănțuirea? // Internauții acceptă iubirea / considerând esențial chestionarul, / care poate fi completat / ori nu. -
Adrian Alui Gheorghe