Paradoxala Europa! Ca entitate, ea nici macar nu exista, in timp ce, pe malurile Mediteranei, infloreste civilizatia greco-latina. Pina la sfirsitul antichitatii, insa, aceasta civilizatie, care va constitui una dintre bazele identitatii europene, nu interfereaza decit partial cu spatiul european. Daca este greu de datat inceputul existentei propriu-zise a Europei, se poate spune ca prabusirea Imperiului Roman i-a slujit drept creuzet. Sub loviturile marilor migratii, numite , civilizatia romana pare sa dispara intr-o totala regresiune. Paradoxala Europa, cea care, la acest inceput de Ev Mediu, se naste gata impartita. Inca din epoca romana, aceasta sfisiere dintre Orient si Occident se intrezarise, impusa de circumstante. Distrugerea, in secolul al V-lea, sub loviturile barbare, a Imperiului Roman de Apus, adinceste inca si mai mult prapastia. Caci trebuie insistat asupra faptului ca, in Orient, in schimb, Imperiul Roman va continua inca un mileniu, trecind prin mai multe epoci de aur si nerenuntind decit tirziu si greu la ambitiile sale de universalitate. E adevarat ca acest Imperiu Roman de Rasarit dobindeste trasaturi care-l indeparteaza tot mai mult de modelul sau traditional, devenind un imperiu grec, metisat cu influente orientale; e un imperiu crestin care se proclama si rupe definitiv, in secolul al XI-lea, puntile sale cu crestinatatea occidentala. Occidentul, la rindul lui, nu prezinta o unitate politica reala. Unitatii romane, Europa, abia pe cale de a se naste, ii urmeaza o adevarata farimitare politica: triburile barbare care invadeaza Occidentul instaureaza aici, in urma unor nesfirsite conflicte, state cu frontiere mult timp schimbatoare. Consecinta a fost aceea ca, la iesirea dintr-un mileniu de tulburari politice, de razboaie neincetate si cu nenumarate rabufniri, aici se realizeaza, in cele din urma, o anume asezare a popoarelor. Din acest amestec confuz s-au nascut numeroase state care-si constituie institutii provenite din zestrea romana. S-a intimplat, fara indoiala, la vremea cind aceste state de-abia se infiripau, ca cele mai puternice dintre ele sa-si asume mitul imperial, dar e limpede ca acesta este, in contextul dat, un ideal intangibil pentru regii barbari, capabili de a cuceri o parte a Europei, dar nu si de a o supune, ca Roma altadata, unei legi comune. Daca incercarile lui Carol cel Mare sau ale lui Otto nu sint fara importanta, esecul lor, la putina vreme dupa aceasta, dovedeste, in schimb, limitele tentativei lor; titlul imperial apare, astfel, oarecum derizoriu, mai ales atunci cind e purtat de marunti printi germani sau de catre unul sau altul dintre suveranii secolului al XIII-lea, mostenitori ai Imperiului bizantin distrus de cruciati. Paradoxala Europa, cea care vede, incepind cu secolul al XII-lea, graiurile depasind in importanta limba comuna care este latina, in timp ce partea orientala a continentului continua sa se exprime in greaca. Odata cu avintul limbilor vulgare, Europa isi desavirseste farimitarea intr-un intreg sir de entitati, care adauga noi clivaje celor rezultate deja din impartirea politica.

Din cuprins:
- Migratiile si regatele barbare in Occident;
- Europa bizantina;
- Imperiul carolingian;
- Europa feudala;
- Avintul si expansiunea Occidentului;
- Apogeul "Evului Mediu clasic".