„«Ma plictisesc. Tu nu?» l-a intrebat presedintele Republicii Centrafricane, Jean-Bedel Bokassa, pe tovarasul sau din Gabon, Omar Bongo. «La ce te referi?» a intrebat conducatorul gabonez. «La faptul ca puterea, asa cum este ea, plictiseste. Suntem de multi ani presedinti si plictiseala ma consuma. Pe tine nu?» «Pai, nu.» «Serios? Stii? O sa fac ceva maret. O sa-i pun pe toti pe roate, o sa vezi. O sa devin Napoleon al Africii!» «Mai, sa fie, Jean-Bedel! Ia-o usor! Vino in Gabon si-ti fac rost de o sotie noua, ca data trecuta. Sau cere-i lui Ceausescu sa-ti trimita o alta romanca, daca tot iti plac atat de mult europencele.» «Nu, prietene. O sa vezi ce-am pregatit!»“

Pedro Arturo Aguirre ne prezinta cu mult umor faptele si vorbele marete „pregatite“ de-a lungul istoriei de mintile cuprinse de febra cultului personalitatii. Nero, Napoleon, Hitler, Stalin, Kim Ir-sen, Ceausescu si multi altii constituie un inepuizabil material de studiu si o buna provocare de a face haz de necaz.
Fragment din carte:

"MARELE DEBUT AL LUI NERO

[...]Crimele si excesele lui Nero sunt cunoscute de toata lumea: s-a culcat cu mama lui si apoi a omorat-o, si-a asasinat aproape toate rudele apropiate, a cantat la lira in timp ce Roma ardea, si-a lovit cu picioarele sotia insarcinata pana a lasat-o fara viata, l-a castrat pe sclavul Sporus si apoi s-a casatorit cu el, s-a imbracat in mireasa pentru a se casatori cu un alt sclav, a poruncit topirea larilor din Roma pentru a-i transforma in bani, a violat o fecioara vestala, se deghiza cu o piele de tigru si musca organele genitale ale barbatilor si femeilor crucificati, a fost un prigonitor feroce al crestinilor, a folosit persoane nevinovate drept torte umane pentru a ilumina gradinile sale in timpul noptii, a poruncit executarea Sfintilor Petru si Paul si inca o lista lunga de nedreptati si depravari. Suetonius il descrie: „Statura aproape normala, corp plin de pistrui si urat mirositor, par blond, chip dragut, dar fara farmec, ochi albastri, gat lung, picioare slabe, burta mare si sanatate buna. Aparea in public in lenjerie intima, o panza prinsa de gat si descult."
Mai exista o versiune revizionista - mai recenta - a lui Nero, care-l descrie ca pe un urbanist inovator si cult si ca pe o persoana cu multa sensibilitate artistica, a carei infama descriere traditionala se datoreaza unor tergiversari cu un anumit interes. Daca Nero ar fi murit in primii ani ai domniei sale, ne spun unii dintre aparatorii lui moderni, n-ar mai fi fost amintit ca „otrava pentru lume" pe care a descris-o Plinius. Acest curent nou pe care l-arn. putea boteza ca „pro-neronian" atrage atentia asupra faptului ca sursele clasice se contrazic de multe ori si fiecare dintre ele aduce date inexistente cu privire la unul si acelasi episod. Se spune ca la baza denigrarii istorice a lui Nero sta faptul ca a fost dusman indarjit al aristocratiei, in timp ce era adorat de plebe „datorita charismei sale deosebite si sensibilitatii estetice". Marele depravat a fost, la urma urmelor, un imparat care a cucerit o imagine stralucitoare gratie vocatiei sale teatrale si atentiei pe care a acordat-o opiniei poporului.
Este greu sa distingem cine are dreptate. Fara indoiala, Nero a fost un personaj complex si contradictoriu care a domnit intr-un mod mai mult sau mai putin corect la inceput, dar apoi s-a transformat intr-unul dintre cei mai cruzi si mai megalomani conducatori din istorie. Ce-i drept, era adevarat ca plebea il iubea pe Nero. Niciun istoric nu a negat faptul ca atitudinile si expunerile artistice ale acestui nebun ii incantau pe plebei. N-ar fi, nici pe departe, ultima oara cand un conducator-mascarici ar fi idolatrizat de marea masa. Dar dincolo de toate acestea, adevarul este ca avem de-a face cu un personaj care a captat imaginatia intregii omeniri timp de secole.
Ceea ce ma intereseaza la Nero este obsesia lui de a fi recunoscut drept un mare artist. Acesta a fost cel mai maret proiect al vietii sale. A fost imparat spre marele sau regret. "