În ceea ce privește literatura nordică euorpeană, de când Editura Trei a inaugurat seria cărților negre, din cadrul colecției Fiction Connection (dintre autorii publicați îi amintesc doar pe Stieg Larsson, Johan Theorin sau Mons Kallentoft), publicul cititor român a rămas probabil cu impresia că scandinavii (deși nu numai ei) se pricep și le place să scrie povești polițiste cu duiumul, în care conspirațiile, suspansul, pe alocuri chiar supranaturalul se amestecă în compoziții ingenioase. Poate tocmai pentru că părea să iasă din tiparul de succes familiar deja și cititorilor români, m-am apropiat de un autor scandinav care-mi era complet necunoscut (deși pare să fie destul de notoriu și de tradus în spațiul nordic) și care aparent oferea un alt soi de poveste, fără prea multe implicații polițiste. Romanul de care vorbesc a fost tradus și publicat în românește de Editura Univers, în cadrul colecției GLOBUS , se numește simplu, Iubire și nu are mai mult de 130 de pagini.

Alcătuind mai degrabă o miniatură narativă, Hanne Orstavik schițează povestea lui Vibeke și a lui Jon, mamă și fiu care își duc viața într-un oraș mic din Norvegia, o urbe modestă, cu magazine modeste, cu un bâlci modest în care plutește parcă acea atmosferă a aproximației din Pseudofabula celor de la Roșu și Negru. Doar că în romanul lui Orstavik avem de a face cu o nu știu care iarnă, pe o nu știu care stradă , într- o știu care casă. Romanul are o structură aparte: integrează două firicele narative într-o manieră alternantă, doar că fluxul poveștilor nu este întrerupt de începutul unui nou capitol. Întâmplările din viața mamei și a fiului se succedă oarecum aleator, pe aceeași pagină, de la un paragraf la altul.

Jon este un băiețel de 10 ani căruia îi plac biscuiți și fulgii de porumb, căruia îi zboară adesea gândurile la trunchiurile copacilor, la omuleții din jeleu și care își dorește cu ardoare să primească un trenuleț electric de Crăciun. Nu e vorba doar de un capriciu copilăros însă, atâta timp cât acel trenuleț visat în contextul sărbătorilor, ajunge să simbolizeze însăși armonia și căldura familială de care Jon pare să se simtă lipsit. Pentru că în ciuda faptului că este un băiețel cu multă imaginație și care pare să accepte și să exploreze lucrurile exact așa cum vin, Jon duce dorul unei apropieri mai calde de familie, duce dorul ocrotirii și afecțiunii maternale. Pe de altă parte Vibeke nu pare să fie o mamă rea. Doar că este, la rândul ei suficient de visătoare și de preocupată de singurătatea care o domină la vârsta a doua: consilier cultural la municipalitate, dovedind înclinații artistice și pasiuni literare, Vibeke este însă o indecisă și o introvertită în viața de zi cu zi… așteaptă într-un fel să tragă un loz câștigător, să descopere fericirea alături de un bărbat pe care speră să îl întâlnească printr-o întâmplare fericită. Într-un asemenea context, în care personajele par să fie înconjurate de o aură autistă, Jon își petrece timpul admirând și descoperind familia unei fetițe pe care o întâlnește la pationar, în vreme ce Vibeke caută, timid și reținut, compania unui inginer cunoscut la bâlciul din oraș. Avem de a face oarecum cu un lanț al slăbiciunilor compus din zalele iubirii: niște străini ajung să-i ofere lui Jon atenție și generozitate, în vreme ce Jon tânjește dupa afecțiunea mamei sale iar mama își caută, la rândul ei iubirea în altă parte. Ce final rezervă Hanne Orstavik acestei înlănțuiri de nepotriviri? Vă rămâne să descoperiți.

În ciuda faptului că poate părea o povestioară melodramatică și fără mize prea subtile sau prea profunde, povestea lui Orstavik rămâne interesantă prin stilul aparte pe care îl implementează scriitorul norvegian: un stil metalic, precis –povestea e compusă din propoziții scurte, aproape telegrafice, care de abia reliefează conturul personajelor și al trăirilor lor. Este însă o strategie deloc întâmplătoare, atâta timp cât Orstavik construiește o narațiune pe tăceri, pe rețineri, pe dilema dintre a povesti și a nu povesti ca și când prea multe cuvinte ar putea strica atmosfera aparte a anumitor scene, prin prea multe palavre fără rost. E vorba de o experiență de lectură deosebită: Orstavik preferă să dezaburească doar puțin de tot geamul pentru cititorii dispuși să arunce o privire spre iarna naturală a peisajelor nordice, spre iarna sufletească a celor doi protagoniști refugiați într-o așteptare perpetuă.

IUBIRE- Hanne Orstavik – Editura Univers, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro