Iubirea este pentru Milan Kundera altceva decit blinda visare sau suspin abisal, ceva mult mai palpabil, "epidermic" aproape. Nu maladive fantasme, nu obscure pulsiuni ii imping pe eroii nuvelelor sale unul catre altul: in doi nu e loc de subtile ocoluri, de inavuabile complexe, totul se reduce la expresia cea mai brutala a esentialului. Cu nespusa luciditate, cu enorma ironie, Kundera dezvaluie resorturile cotidiene ale relatiei de cuplu, care sfarsesc prin a provoca un imens hohot de ras. Un ras izbavitor, fiindca sub tribulatiile erotice ale personajelor ii arata intotdeauna chipul una dintre meschinele strategii de disimulare si supravietuire ale omului, aceea care masoara adevarata dimensiune a esecului sau.

Carte recomandata de Tudor Chirilă in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti". Fragment din carte:

"Era multumita ca-l uimise cu un cuvant pe care — desi nevinovat si inofensiv — nu-l auzise de la ea niciodata; nimic nu i se paru mai burt, pentru a surprinde cu fidelitate femeia pe care o juca, decat accentul, plin de cochetarie, pus pe cuvantul amintit; da, era satisfacuta si foarte bine dispusa; jocul o captiva, ii dadea un sentiment pe care nu-l mai avusese pana atunci niciodata: poate acel sentiment al iresponsabilitatii tihnite si lipsite de griji.
Ea, care intotdeauna se temea dinainte pentru fiecare pas ce urma sa-l faca, se simtea deodata pe deplin eliberata si degajata de orice. Viata in care se pomenise pe neasteptate era o viata fara pudoare, fara determinari biografice, fara trecut si viitor, fara obligatii; era o viata neobisnuit de libera. Fata-stoparita isi putea permite orice, totul ii era ingaduit: sa spuna, sa faca, sa simta ce vrea.
Trecea prin sala si isi dadea seama ca e urmarita de la toate mesele; chiar si aceasta imprejurare ii prilejuia un nou simtamant, pe care nu-l mai cunoscuse vreodata: bucuria obraznica furnizata de constiinta existentei trupului. Pana acum nu fusese in stare sa se lepede niciodata, fara rezerve, de acea copila de paisprezece ani, care se rusineaza si roseste pentru sanii ei feciorelnici, coplesita de sentimentul dezagreabil al necuviintei fiindca rasar din trup si se fac vazuti de toata lumea. In ciuda faptului ca se mandrea cu frumusetea si cu trupul ei bine facut (era doar o femeie normala), mandria aceasta era corectata intotdeauna cu promptitudine de sentimentul pudorii: presimtea foarte bine ca frumusetea feminina actioneaza in primul rand ca o chemare sexuala, si asta o stanjenea; dorea ca trupul ei sa se adreseze numai omului pe care-l iubeste; cand barbatii se uitau pe strada la sanii ei, avea senzatia ca-i devastau pana si coltisorul celei mai tainice intimitati, care-i apartinea numai ei si barbatului iubit. Acum insa nu era decat o „stoparita" — o femeie fara destin; eliberata de lantul gingas al dragostei, incepea sa fie constienta, tot mai intens, de existenta si valoarea trupului ei; si simtea ca e cu atat mai excitant cu cat mai straini erau ochii care i-l urmareau.
Trecea tocmai prin dreptul ultimei mese, cand un barbat, ametit de bautura, dornic sa se faleasca fata de cei din jur cu mondenitatea lui, i se adresa pe frantuzeste: — Combien, mademoiselle?
Fata pricepu. Se umfla in pene si, trufasa, se desfata copios cu fiece miscare a soldurilor ei; apoi disparu in spatele draperiei de catifea. "