- /
- Librarie online
- /
- Carti
- /
- Biografii Memorii Jurnale
- /
- Memorii Jurnal
- /
- Izbituri si izbutiri - Decebal Traian Remes
Izbituri si izbutiri
Izbituri si izbutiri
Confesiuni si pamflete
Nota autorului
Am fost aluat in mana altora! Parinti si profesori. M-au plamadit dupa voia lor. Nu-mi amintesc ca ei sa ma fi intrebat: „Tu ce vrei? Tu ce poti?!”.
Parintii erau convinsi ca ceea ce vor ei este binele suprem, convinsi ca eu pot orice mi-ar cere!
Profesorii, cu una sau doua exceptii, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit ca eu vreau si pot mai mult, m-au ingradit in sablon.
Iesirea din sablon, inainte de a aduce o solutie noua (se mai intampla!), le dadea multe batai de cap. De ele nu aveau nevoie!
M-au mai plamadit cei pe care i-am citit, cei despre care am citit, cei pe care am stiut sa-i ascult, dar si multi dintre interlocutori! Mi-am insusit (oare de cate ori gresind!) ceea ce credeam eu de cuviinta si trebuinta. Este spre folosul sau spre vina mea daca am reusit sau nu sa transform toate ingredientele in aur sau doar in metal ordinar!
La randul meu, in timp, am framantat aluat pentru paine noua! Traiesc cu deplina convingere ca niciodata painea nu a fost de ajuns si nici pe gustul tuturor. Pentru lipsa si pentru gust, imi asum intreaga vina. Uneori, puterile mele au fost limitate. Dar intelegand asta, mi-am zis: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”. Nu toti cei din jurul meu au recurs la aceasta intelepciune. Niciodata pretentiile lor nu au fost indeajuns satisfacute, pentru ca painea era „din capatat”, iar gustul miluitului este suveran („de gustibus non disputandum”). Credeau ca li se cuvine!
Cei care m-au plamadit nu m-au pus la copt. Am ajuns in cuptor azvarlit de nemultumitii carora le-am oferit painea! O parte dintre ei au devenit spectatori; o parte s-au intrecut in a intretine arderea, aruncand lemne pe foc, fara a avea remuscari, fara a avea grija ca se pot ei insisi arde sau ca totul poate deveni scrum!
In paginile ce urmeaza apar si unii, si altii dintre protagonisti. Experientele relatate au cu atat mai putina fictiune, cu cat frictiunea a fost mai pregnanta.
Singurul adevar dureros in care am ajuns sa mai cred este: „Fa bine si asteapta rau!”.
Voi trai oare pana sa aflu ce asteapta cel ce face rau?!
D. T. R.
Nota autorului
Am fost aluat in mana altora! Parinti si profesori. M-au plamadit dupa voia lor. Nu-mi amintesc ca ei sa ma fi intrebat: „Tu ce vrei? Tu ce poti?!”.
Parintii erau convinsi ca ceea ce vor ei este binele suprem, convinsi ca eu pot orice mi-ar cere!
Profesorii, cu una sau doua exceptii, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit ca eu vreau si pot mai mult, m-au ingradit in sablon.
Iesirea din sablon, inainte de a aduce o solutie noua (se mai intampla!), le dadea multe batai de cap. De ele nu aveau nevoie!
M-au mai plamadit cei pe care i-am citit, cei despre care am citit, cei pe care am stiut sa-i ascult, dar si multi dintre interlocutori! Mi-am insusit (oare de cate ori gresind!) ceea ce credeam eu de cuviinta si trebuinta. Este spre folosul sau spre vina mea daca am reusit sau nu sa transform toate ingredientele in aur sau doar in metal ordinar!
La randul meu, in timp, am framantat aluat pentru paine noua! Traiesc cu deplina convingere ca niciodata painea nu a fost de ajuns si nici pe gustul tuturor. Pentru lipsa si pentru gust, imi asum intreaga vina. Uneori, puterile mele au fost limitate. Dar intelegand asta, mi-am zis: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”. Nu toti cei din jurul meu au recurs la aceasta intelepciune. Niciodata pretentiile lor nu au fost indeajuns satisfacute, pentru ca painea era „din capatat”, iar gustul miluitului este suveran („de gustibus non disputandum”). Credeau ca li se cuvine!
Cei care m-au plamadit nu m-au pus la copt. Am ajuns in cuptor azvarlit de nemultumitii carora le-am oferit painea! O parte dintre ei au devenit spectatori; o parte s-au intrecut in a intretine arderea, aruncand lemne pe foc, fara a avea remuscari, fara a avea grija ca se pot ei insisi arde sau ca totul poate deveni scrum!
In paginile ce urmeaza apar si unii, si altii dintre protagonisti. Experientele relatate au cu atat mai putina fictiune, cu cat frictiunea a fost mai pregnanta.
Singurul adevar dureros in care am ajuns sa mai cred este: „Fa bine si asteapta rau!”.
Voi trai oare pana sa aflu ce asteapta cel ce face rau?!
D. T. R.
15.76Lei
15.76Lei
Primești 15 puncte
Indisponibil
Descrierea produsului
Confesiuni si pamflete
Nota autorului
Am fost aluat in mana altora! Parinti si profesori. M-au plamadit dupa voia lor. Nu-mi amintesc ca ei sa ma fi intrebat: „Tu ce vrei? Tu ce poti?!”.
Parintii erau convinsi ca ceea ce vor ei este binele suprem, convinsi ca eu pot orice mi-ar cere!
Profesorii, cu una sau doua exceptii, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit ca eu vreau si pot mai mult, m-au ingradit in sablon.
Iesirea din sablon, inainte de a aduce o solutie noua (se mai intampla!), le dadea multe batai de cap. De ele nu aveau nevoie!
M-au mai plamadit cei pe care i-am citit, cei despre care am citit, cei pe care am stiut sa-i ascult, dar si multi dintre interlocutori! Mi-am insusit (oare de cate ori gresind!) ceea ce credeam eu de cuviinta si trebuinta. Este spre folosul sau spre vina mea daca am reusit sau nu sa transform toate ingredientele in aur sau doar in metal ordinar!
La randul meu, in timp, am framantat aluat pentru paine noua! Traiesc cu deplina convingere ca niciodata painea nu a fost de ajuns si nici pe gustul tuturor. Pentru lipsa si pentru gust, imi asum intreaga vina. Uneori, puterile mele au fost limitate. Dar intelegand asta, mi-am zis: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”. Nu toti cei din jurul meu au recurs la aceasta intelepciune. Niciodata pretentiile lor nu au fost indeajuns satisfacute, pentru ca painea era „din capatat”, iar gustul miluitului este suveran („de gustibus non disputandum”). Credeau ca li se cuvine!
Cei care m-au plamadit nu m-au pus la copt. Am ajuns in cuptor azvarlit de nemultumitii carora le-am oferit painea! O parte dintre ei au devenit spectatori; o parte s-au intrecut in a intretine arderea, aruncand lemne pe foc, fara a avea remuscari, fara a avea grija ca se pot ei insisi arde sau ca totul poate deveni scrum!
In paginile ce urmeaza apar si unii, si altii dintre protagonisti. Experientele relatate au cu atat mai putina fictiune, cu cat frictiunea a fost mai pregnanta.
Singurul adevar dureros in care am ajuns sa mai cred este: „Fa bine si asteapta rau!”.
Voi trai oare pana sa aflu ce asteapta cel ce face rau?!
D. T. R.
Nota autorului
Am fost aluat in mana altora! Parinti si profesori. M-au plamadit dupa voia lor. Nu-mi amintesc ca ei sa ma fi intrebat: „Tu ce vrei? Tu ce poti?!”.
Parintii erau convinsi ca ceea ce vor ei este binele suprem, convinsi ca eu pot orice mi-ar cere!
Profesorii, cu una sau doua exceptii, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit ca eu vreau si pot mai mult, m-au ingradit in sablon.
Iesirea din sablon, inainte de a aduce o solutie noua (se mai intampla!), le dadea multe batai de cap. De ele nu aveau nevoie!
M-au mai plamadit cei pe care i-am citit, cei despre care am citit, cei pe care am stiut sa-i ascult, dar si multi dintre interlocutori! Mi-am insusit (oare de cate ori gresind!) ceea ce credeam eu de cuviinta si trebuinta. Este spre folosul sau spre vina mea daca am reusit sau nu sa transform toate ingredientele in aur sau doar in metal ordinar!
La randul meu, in timp, am framantat aluat pentru paine noua! Traiesc cu deplina convingere ca niciodata painea nu a fost de ajuns si nici pe gustul tuturor. Pentru lipsa si pentru gust, imi asum intreaga vina. Uneori, puterile mele au fost limitate. Dar intelegand asta, mi-am zis: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”. Nu toti cei din jurul meu au recurs la aceasta intelepciune. Niciodata pretentiile lor nu au fost indeajuns satisfacute, pentru ca painea era „din capatat”, iar gustul miluitului este suveran („de gustibus non disputandum”). Credeau ca li se cuvine!
Cei care m-au plamadit nu m-au pus la copt. Am ajuns in cuptor azvarlit de nemultumitii carora le-am oferit painea! O parte dintre ei au devenit spectatori; o parte s-au intrecut in a intretine arderea, aruncand lemne pe foc, fara a avea remuscari, fara a avea grija ca se pot ei insisi arde sau ca totul poate deveni scrum!
In paginile ce urmeaza apar si unii, si altii dintre protagonisti. Experientele relatate au cu atat mai putina fictiune, cu cat frictiunea a fost mai pregnanta.
Singurul adevar dureros in care am ajuns sa mai cred este: „Fa bine si asteapta rau!”.
Voi trai oare pana sa aflu ce asteapta cel ce face rau?!
D. T. R.
Detaliile produsului
