Jane Eyre a fost publicat in 1847, sub pseudonimul Currer Bell. Este un Bildungsroman, in care autoarea urmareste emotiile si experientele eroinei eponime, de la trecerea la maturitate la pasiunea acesteia pentru Mr. Rochester, eroul romantic byronian si stapanul mosiei fictive Thornfield Hall. Jane Eyre a revolutionat arta fictiunii prin internalizarea actiunii, prin atentia acordata evolutiei graduale a sensibilitatii morale si spirituale a eroinei si prin faptul ca toate evenimentele externe sunt colorate de o intensitate a trairii care fusese pana atunci considerata domeniul exclusiv al poeziei. Romanul contine elemente de critica sociala si are un puternic nucleu moral, fiind considerat revolutionar prin individualismul personajului principal si prin tratarea unor teme precum relatiile dintre clase sociale, sexualitate, religie si proto-feminism.

 

    „Dar si in alte aspecte, la fel ca in acesta, deveneam tot mai ingaduitoare fata de stapanul meu: ii uitam toate cusururile, pe care alta data le urmarisem atent. In trecut ma straduisem sa ii studiez toate partile caracterului sau: sa accept raul alaturi de bine si cantarindu-le obiectiv si pe unele, si pe celelalte, sa pronunt o sentinta corecta. Acum nu mai vedeam nimic rau. Sarcasmul care ma ingrozise, asprimea care ma speriase altadata, nu mai erau acum decat condimente picante intr-un preparat ales: prezenta lor era puternica, insa in absenta lor ar fi facut mancarea sa-mi para, prin contrast, insipida. Cat despre acel vag ceva - era oare o expresie sinistra sau indurerata, una vicleana sau profund mahnita? — care i se dezvaluia unui observator atent, aparand cand si cand in ochii lui, apoi se ascundea din nou inainte sa apuce cineva sa cuprinda cu mintea bizara profunzime astfel descoperita partial, acel ceva care in trecut ma facuse sa ma tem si sa ma feresc, ca si cum m-as fi ratacit printre dealuri vulcanice si as fi simtit brusc pamantul cutremurandu-se si l-as fi vazut cascandu-se larg: acel ceva, din cand in cand, il mai zaream si imi facea inima sa vibreze dureros, dar nu si nervii sa imi incremeneasca de spaima. In loc sa sa imi doresc sa ma feresc din calea acelui lucru, tanjeam doar sa indraznesc — sa il ghicesc si o consideram pe domnisoara Ingram fericita, pentru ca intr-o buna zi ar fi putut sa priveasca pe indelete in acel abis, sa-i exploreze secretele si sa-i desluseasca natura.

    Intre timp, pe cand eu ma gandeam doar la stapanul meu si la viitoarea lui mireasa — ii vedeam doar pe ei, auzeam doar conversatiile lor si eram atenta doar la gesturile lor cu greutate — restul oaspetilor erau ocupati cu propriile interese si placeri diferite. Lady Lynn si lady Ingram continuau sa se consulte in discutii solemne, clatinand din turbane una spre cealalta, si ridicau in aer cele patru maini in gesturi reflexe de surpriza, mister sau groaza, in functie de subiectul barfelor lor, precum o pereche de marionete uriase. Blanda doamna Dent discuta cu binevoitoarea doamna Eshton, iar cele doua imi adresau uneori cate un cuvant sau un zambet politicos. Sir George Lynn, colonelul Dent si domnul Eshton discutau politica sau probleme din district ori aspecte legate de justitie. Lordul Ingram flirta cu Amy Eshton; Louisa canta la pian si din voce pentru si cu unul dintre domnii Lynn, iar Mary Ingram asculta languroasa discursurile galante ale celuilalt. Uneori toata lumea, ca printr-un acord tacit, suspenda activitatea pentru a urmari si asculta principalii actori: caci, in fond, domnul Rochester si — deoarece era strans asociata cu el — domnisoara Ingram, erau sufletul petrecerii. Daca acesta lipsea din incapere pentru o ora, o plictiseala vizibila parea sa se lase peste spiritele oaspetilor, iar reaparitia acestuia avea inevitabil darul de a inviora din nou conversatiile.”