Materia incorporata in roman se afla la loc sigur, in inima si sufletul meu, primita gratis de la viata, din amintirile parintilor si ale batranilor satului meu, iar eroul principal, Che Andrei, om vesel, indatoritor, calare pe spinarea durerii, locuia gard in gard cu noi (a murit la vreo zece ani dupa aparitia romanului meu, pe care l-a purtat multa vreme in buzunar).

Am simtit nevoia s-aud in urechi mugetul Dunarii in zatoane si am plecat la Braila, apoi in salbaticia nemuritoare a baltilor, ducand cu mine duhul ierburilor si zambetul ironic al lui Che Andrei care era si-a ramas pentru mine simbolul visatorilor mereu in drum spre Nicaieri, frumosi in infrangere dar niciodata infranti cu adevarat, deznadajduiti si vesnic pe prag de petrecere sau de moarte.

Vedeti, cartea mea miroase a tarani, a oameni din mahalale si carciumi si deopotriva a intamplari regale si princiare. Miroase si a Dunare, si a Panait Istrati, si a caini dezlegati din lant. [...] Cartea mea e, constat astazi cu uimire, sortita sa invinga timpul. Asa socotesc unii. Inseamna ca stiam sa culeg ce e frumos in oameni si etern in viata Dunarii.

La intoarcerea inspre Mare, unde ma astepta Cornel Popescu, am purtat manuscrisul in san, de teama sa n-adorm si sa mi-l fure cineva. Pe la Fetesti, am observat ca pe bancheta de alaturi se lafaia un pepene, singur, fara stapan. L-am inhatat si l-am despicat cu briceagul, spunand in gand „Romanul se va numi Ingerul a strigat”. Cand sa gust din prima felie, pe usa intra stapanul. Un preot in sutana, masurand vreo doi metri, care m-a privit chioras si-a marait: „Crezi ca e frumos ce-ai facut?” „Da, parinte, i-am raspuns, tocmai am botezat o carte. Nu vreti sa-mi dati binecuvantarea?” Preotul a zambit si a facut semnul crucii. Eram pe podul lui Saligny si rasarea soarele. O priveliste fabuloasa se deschidea pe Dunare spre Braila. Fanus Neagu