Poezia lui Octavian Goga din cele cinci volume, privita in ansamblul ei, respira un aer de grandoare si de tristete, ca panzele batranului Bruegel care evoca uciderea pruncilor. Imensele scene de fundal din poeziile Oltul, Plugarii, La noi, Clacasii, Vorbeau azi-noapte doua ape, Codasul etc., desfasurate, parca, pe toata intinderea spatiului mioritic si a timpului nostru istoric, asigura o anume majestate, miraculos solemna (uneori tragica, alteori senina), episoadelor si figurilor din primul plan, micilor tablouri rustice, peisajelor, ocupatiilor zilnice, evenimentelor din viata taranilor, integrandu‑le cu finete artistica in ritmul vietii universale. De aceea, Goga nu e numai un poet local, al satului, ci unul national. Nicio tenta bucolica si pastorala, nicio conventie idilica, nimic artificial, ceea ce asigura prospetimea si inovatia in traditie a poeziei gogiene. Lanurile aspre, triste, tragice, din fundal se rasfrang nuantat pe figurile din primul plan, pe destinul involburat al oamenilor, care au un acut sentiment al datoriei si al legii pamantului.