Capodopera a literaturii-document interbelice si una dintre cele mai tulburatoare si mai limpezitoare panorame ale vietii politice si artistice din Romania primei jumatati a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat de vanturi istorice neprielnice sau de explicabile prudente sa astepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale aparitii publice — si-a castigat cu prisosinta locul printre cartile fundamentale ale literaturii romane. Publicarea sa a fost, aici si aiurea, o adevarata cumpana separatoare de credinte si convingeri. Sebastian isi incepe jurnalul sub semnul revelatiei apasatoare a alteritatii sale, care il proiecteaza intr-o realitate pe care crezuse ca o stapaneste. Se declanseaza, la el, o ampla criza sufleteasca si de constiinta, iar consemnarile — de-a lungul a zece ani — ale de-acum insinguratului diarist stau marturie a acestor tulburari launtrice, ca si a furtunilor ce bantuiau, in epoca, viata politica a tarii si a intregii Europe.
Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodopera a litera¬turii experientei“ care nu a lasat — si nu va lasa — indiferent pe absolut nici un cititor. O carte de capatai pentru momente de cumpana, o opera care se citeste si, mai cu seama, se reciteste.
    „Cartea aceasta merita sa stea pe acelasi raft cu Jurnalul Annei Frank si sa-si gaseasca la fel de multi cititori.“ (Philip ROTH)
    „O capodopera plina de umanitate.“ (Paul BAILEY, Times Literary Supplement)
    „O carte sclipitoare si obsedanta.“ (BBC History)
    „Cutremurator, iscoditor si taios, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decat o scriere esentiala pe tema razboiului si a Holocaustului: e un castig pentru patrimoniul intregii omeniri.“ (Literary Review)
    Fotografia de pe coperta: Colectia Costica Acsinte, proiect initiat de Atelierele Albe si Muzeul Judetean Ialomita


Carte recomandata de Tudor Chirilă in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".

Fragment din "Jurnal 1935-1944" de Mihail Sebastian

"Duminica, 16 [ianuarie 1938]
A fost aseara aici. Am asteptat mereu un telefon, ca nu vine, ca nu poate veni. Mi se parea mai simplu. Totusi a venit: cu cateva violete pe care le-a desprins de la reverul mantoului ei si pe care le mai am si acum intr-un pahar, pe noptiera. Am ascultat Kleine Nachtmusik, am fumat o tigara, am avut-o in brate, fara rezistenta, fara ezitari, asteptind tot, consimtind tot. Cum inchidea ochii, „abandonata", o priveam inainte de a o saruta, ca si cum as fi vrut sa ma conving ca e intr-adevar ea.
Dar din toate astea ramane ceva neclar, ceva stingheritor intre noi. Nu am taria de a refuza cu brutalitate lucrurile pe care viata mi le-a retras, mi le-a interzis.
Am fost la Mircea azi. Credeam ca ne vom explica. Dar, vorbind, mi-am dat seama ca e inutil — si poate chiar imposibil. Totul e sfarsit intre noi — si lucrul asta il stim foarte bine amandoi. Restul — explicatii, scuze, reprosuri — nu duce la nimic.
I-am spus ca ma gandesc la o plecare din tara. A aprobat — ca si cum intr-adevar e un lucru de la sine inteles, ca si cum nimic altceva nu mai e de facut.
20 [ianuarie 1938]
A aparut Cuvantul. Nu-mi pot reprima nu stiu ce tresarire de surpriza, aproape de emotie, revazand titlul lui caligrafic, pe care in fiecare dimineata, in fiecare seara 1-am avut inaintea ochilor, atatia ani. Mi se pare in acelasi timp foarte familiar si teribil de strain. Şi, ca pe vremuri, de cate ori vad pe strada, in tramvai, un trecator tinand in maini gazeta asta, care a fost asa de mult gazeta mea, am sentimentul ca e un prieten, un om din aceeasi familie.
Ce ironic e cuvantul asta astazi: „din aceeasi familie".
Aseara, pentru prima oara dupa patru ani, ferestrele erau luminate la redactie. Am trecut pe acolo cu putina tristete, dar nu cu prea multa. Sentimentul de ireparabil atenueaza o despartire. Aici, ca si in iubire, greu este cand pastrezi impresia ca totul nu e inca rupt, ca mai poate fi reluat, restabilit... Dar cand ruperea e definitiva, cand plecarea e fara intoarcere — si uitarea e mai repede, si consolarea mai usoara. "