Jurnalul unei fete greu de multumit, o carte rara, de felul celor – putine – care definesc o epoca si marcheaza generatii de cititori, apare pentru prima oara in editie integrala, ilustrata cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, in integralitatea lor, cele douazeci si opt de caiete cu in¬semnarile lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 si sunt insotite de un aparat critic ce lamureste neclaritatile si intregeste deopotriva imaginea unei lumi apuse si traiec-toria unui destin meteoric.
Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanta, Jurnalul lui Jeni Acterian sta marturie pentru o intreaga generatie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu si multi altii autoarea i-a cunoscut indeaproape si-i descrie totdeauna lucid si inteligent. Sub semnul aceleiasi intransigente luciditati, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfarsite, viata artistica la care participa cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, si chiar dragostea si moartea – prezenta obsesiv si premonitoriu.

„Imi zambeam adineauri in oglinda, gandindu-ma ca praful si pulberea se va alege din toata complicatia asta care sunt si care se cheama om. Eu, asta, cu obsesia neantului si a mortii, eu, asta, sentimental si aiurit, eu, asta, care-mi izbesc fruntea de intrebari, care sunt in stare sa-mi pierd zile intregi enervandu-ma in jurul unui Sanduc sau privind-o pe Loi cum imi da in carti; eu, asta, care fac prajituri si citesc Leibniz, ma zbengui o zi intreaga cu bicicleta si-mi numar melancoliile. Eu, asta, amestec de superficialitate si adancime, egal de pasionata si de blazata in superficialitate, ca si in adancime. Eu… privesc (tot pasionat si blazat) cum se casca Neantul, si praful si pulberea se va alege de mine. si singura intrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atata importanta acestui lucru. E si asta o limita.“
Fragment:

" 1 ianuarie 1939

Intr-una dintre noptile trecute, ma intorceam cu Arsavir acasa. Ora, destul de tarzie (3-4 noaptea). Ninsese mult, albind totul. Strazile erau pustii, si zapada curata transformase orasul, dandu-i o frumusete de cateva ore. In fata casei, drept in mijlocul drumului, mi s-au oprit ochii pe o mogaldeata care punea o pata intunecata in decor. Uitandu-ne mai bine, am vazut ca era un caine adunat in jurul lui, bizar instalat drept in mijlocul strazii. L-am strigat — si A[rsavir], si eu, si conducatorul unei masini care se oprise in dreptul lui. Cainele statea complet imobilizat si numai ochii si-i rotea, indiferent, de la unul la altul. Apelurile noastre nu l-au clintit din loc si, oarecum intimidati, l-am lasat si-am plecat. In fata usii, m-am intors: cainele era imaginea singuratatii disperate. In clipa aceea, l-am auzit pe A[rsavir] spunand: „O fi vrand sa se sinucida."

2 ianuarie [1939]

Nu fac nimic tot timpul. Mi-am luat vacanta in serios, ca sa zic asa, si — in loc sa-mi fac lucrarile care ma asteapta maldar — stau. Dimineata, dorm si visez, dupa-masa fac vizite, intalnesc prieteni, seara — spectacole sau radio. De indragostit, probabil ca nici de data asta nu sunt realmente indragostita, pentru ca mi-am dat adineauri seama ca, de trei zile, nu m-am gandit absolut deloc la el. Si eu nu pot concepe o adevarata dragoste care are astfel darul sa-ti dispara complet din minte cu zilele. Unde mai pui ca am o pofta de mancare uriasa, sunt neobisnuit de binedispusa si nu simt deloc nevoia sa-l vad mai curand pe el decat pe oricine altcineva care mi-e simpatic.
In ultimul timp, ma gandesc foarte mult la N[ae Ionescu] . Aseara, i-am luat apararea intr-o imbecila discutie in care era terfelit in chip murdar. M-a napadit o scarba imensa, si revolta m-a facut violenta. E singurul om pe care l-am iubit vreodata in felul acesta. Si cred ca, daca nu l-as fi intalnit, cuvintele „admiratie" si „respect" ar fi ramas pentru mine niste vorbe fara continut. In felul acesta, nu pot tolera sa fie barfit in fata mea. Si, de cate ori va indrazni cineva s-o faca, voi sari cum am sarit ieri. Sunt atat de putini oameni pe care-i pot iubi fara rezerve, incat, cand e vorba de ei, devin teribil de intoleranta. "