Dali are constiinta propriului geniu. Pana la vertij. Pare sa fie un sentiment intim foarte reconfortant. Parintii l-au numit Salvador tocmai pentru ca era menit sa salveze pictura amenintata cu moartea de catre arta abstracta, de suprarealismul academic, de dadaism si, in genere, de toate „ismele“ anarhice. Jurnalul este deci monumentul pe care Dali il inalta gloriei personale. Lipseste din paginile lui orice urma de modestie...

Introducere si note de Michel Deon
Traducere de Tania Radu
Fragment din cartea "Jurnalul unui geniu" de Salvador Dali:

"Unul ca mine, care se pretindea nebun de-adevaratelea, nebun viu si cu metoda, de o precizie pitagoreica in sensul cel mai nietzschean al cuvantului, un astfel de om nu putea sa existe. Asa ca s-a intamplat ceea ce trebuia sa se intample: Dali, suprarealistul integral, care postula absoluta lipsa de constrangere estetica ori morala, Dali cel insufletit de „vointa de putere nietzscheana", a declarat ca orice experienta poate fi impinsa pana la ultimele consecinte, dar fara sa existe o solutie de continuitate. imi ceream pur si simplu dreptul de a face sa-i creasca lui Lenin o buca de trei metri, dreptul de a-i impodobi portretul cu carnurile gelatinoase ale lui Hitler, fie si asezonandu-le cu ceva romano-catolicism la nevoie. Fiecare om e liber sa devina el insusi sau sa lase in urma-i o fiinta noua: pederast, coprofag, virtuos sau ascet scufundat in extaze digestive ori fosfenomatice. Perversul polimorf care fusesem in adolescenta a atins un adevarat zenit isteric: falcile mele o zdrobeau pe Gala, cadeam indragostit lulea de cei mai puturosi magari transcendental imputiti care exista. Mirosurile trupesti au ajuns pentru mine, fireste, un fel de chestii liturgice. Sentimentele umanitariste au impiedicat navala tuturor miasmelor si extazelor anale (fara anusuri), fie ele chiar curate si uscate, ca si incalcelile duble, triple si cvadruple ale matelor. Deasupra, au aparut imensele chipuri extenuate si buhaite ale vestitilor Mari Masturbanti, impopotonati de lacuste cu cap de comunist, cu burti napoleoniene si crupe hitleriste feminizate care mi se agatau de buze. Si cand te gandesti ca nu era decat inceputul!
Dar Breton l-a negat pe Dali! Pe undeva, avea si dreptate, simtea nevoia macar sa poata deosebi binele de rau, binele si raul in tot acest talmes-balmes... in acelasi timp, n-avea dreptate pe de-a-ntregul fiindca era poate preferabil sa te complaci in melanjul acesta dalinian, pe cat de truculent, pe atat de suculent, fie si pastrandu-ti libertatea de alegere."