Sa incerci, in plin postmodernism, sa revalorifici structurile basmului, asa cum le-au decelat V. Propp si G. Calinescu, este o intreprindere epica pe cat de fascinanta, pe atat de riscanta. Un risc pe care si-l asuma, lucida, Mihaela Cogalniceanu in romanul sau Kalusia. Nu fara sa-ti ia necesarele precautii: fiindca imprumutand toata recuzita unei povesti clasice (timp nedefinit, personaje specifice de gen domnite, regi, curteni, cavaleri, vrajitoare, tinut imaginar pe care autoarea nu sovaie sa-l localizeze pe o harta, imaginara si ea, desigur asemenea lui Faulkner cu al sau Yoknapatawpha etc.), Mihaela Cogalniceanu, atenta la modelul romanelor de succes din ultimul timp, imprumuta naratiunii sale o tenta de policier, absolut necesara in asemenea cazuri. Vom asista, asadar, la conspiratii, confrerii mai mult sau mai putin secrete, spectaculoase rasturnari de situatie, intrigi sentimentale, sugestii de bildungsroman, totul surprins cinematografic, capitolele fiind de fapt secvente autonome, montate ingenios, cu o bine controlata tehnica a suspansului. In concluzie, o carte care se citeste cu placere, la orice varsta, cum cere premisa oricarui succes de piata.