Una din temele obsesive ale lui Andrei Zbirnea este continua destructurare interioara, pulverizarea in internet, in retele de socializare, in jocuri pe computer. asha si kazim, cele doua personaje care vertebreaza volumul, sunt eroii unei lumi pixelate, inconsistente, in care nu mai exista o singura realitate, ci mai multe, intricate in marele corp al iluziei. Intr-una totul e impregnat de ceturile lui Antonioni, in alta poti ghici tanjirea dupa miracol din Calauza lui Tarkovski, in alta sunt fluxurile de stiri ale lumii actuale, in alta demonstratiile din Piata Taksim comunica subteran cu atentatele lui Breivik. Andrei Zbirnea scrie despre convulsiile din real life, precum si despre acelea din second life, decupand cu precizie cuvinte si texturi, scotand fluturi din scalpuri si performand fara efort pe trapezele culturii inalte. - Ioana Nicolaie
Poeziile lui Andrei Zbirnea sunt un portal care duce intr-o lume a atacurilor de panica, a socurilor anafilactice sufletesti si, pana la urma, a celei mai pure frici. Dihaniile care ne pasc dintre randuri suntem chiar noi, cei care ne punem piedici singuri, cei care ne aflam „la un bemol distanta de pierderea luciditatii“. Cele doua personaje, Asha si Kazim, puternic ancorate in timpul aproape prezent, framantat, al unor razboaie, al unor lupte de strada, sunt doua pretexte care ii permit poetului sa fie el insusi in interiorul povestilor despre ceilalti. Imaginile poetice se construiesc prin asocieri brutale, proaspete, aerul aproape miroase a praf de pusca si a dragoste, a focuri de arma intr-un camp de maci. Dincolo de versuri, Andrei ramane un soi de terorist poetic, sentimental, care imparte temator cadavre de hartie in stanga si in dreapta, pe fundalul unei muzici venite din alte lumi. - Lavinia Balulescu
Andrei Zbirnea e atent ca putini alti poeti de azi la taietura grafica a versului, pe care o „joaca” in toate felurile posibile – incat textele lui iti iau ochii inca inainte de a le citi. Dar, dincolo de tehnicismul acesta grafic, impresia mea ca Zbirnea e un confesiv pur-sange care incearca din rasputeri sa se camufleze. Nu reuseste, din fericire – ba chiar il scapa gura intr-un rand, cand o spune pe sleau: „confesiunea e singura ta arma”. Poemele lui sunt, asadar, ale unui confesiv terorizat de propria confesiune – de care fuge in toate felurile: dedicand poeme confratilor, citandu-i, facandu-le exercitii de admiratie („sa scriem poeme de brumaru / pe zidurile pentagonului”, spune el undeva), comentand stiri din ziare, adnotand filme si muzici – adica depersonalizandu-se pe cat ii sta in puteri. Insa fara succes – fiindca poemele lui sunt cat se poate de personale. Si de (post)confesive. Cu ele si prin ele, Zbirnea si-a gasit un sunet numai al lui in poezia recenta. - Radu Vancu
Zbirnea castiga in jocul cu filme si carti pentru ca il trateaza postmodern, cu detasare ironica si critica subversiva. La el si viata este tot un lichid cu fat-fat aberant. Dotat cu ochi poetici exoftalmici, el vede tot, la 360 de grade. Marea arma este insa veninul cinic: nici nu tampit nu se va incumeta sa muste din poezia lui. Cei mai destepti vor descoperi o minunata serie de scurt-metraje finisate pana la subtierea esentiala. Intr-o lume a distractiei industrializate, poezia poate face furori cu reveruri scurte, naucitoare. Citesti la serviciu, razi (de tine) acasa. - Felix Nicolau
