La furat l-a furat. Sau s-au furat este un roman-cronică amplu și incomod, care radiografiază mecanismele unei societăți în care vina nu mai poate fi localizată cu precizie, iar responsabilitatea se dizolvă într-un sistem colectiv al abuzului. Cartea urmărește, cu luciditate și tensiune morală, felul în care puterea, frica și oportunismul se articulează într-o lume în care furtul nu mai este o abatere, ci o practică acceptată, aproape ritualică.
În centrul narațiunii se află George Apostu, un om simplu, cu „origine sănătoasă”, prins între datoria filială și promisiunile mincinoase ale statului. Dorința disperată de a-și salva mama bolnavă îl împinge să creadă în discursul instituțiilor, în recomandări, semnături și aprobări care par să deschidă orice ușă. Drumul său prin birouri, bănci și spitale devine însă un traseu inițiatic invers: nu spre salvare, ci spre dezvăluirea brutală a unui adevăr esențial - într-un sistem corupt, inocența este cea mai mare vulnerabilitate.
Romanul nu construiește eroi și nici monștri unidimensionali. Personajele puterii sunt schițate cu realism crud, în toată banalitatea și cinismul lor, iar mecanismele de dominație funcționează mai degrabă prin rutină și complicitate decât prin violență directă. Furtul, în această lume, nu mai are autor clar: el se produce „în trecere”, prin neglijență calculată, prin tăceri convenabile și printr-o solidaritate perversă a celor care știu și nu vorbesc.
Stilistic, romanul se remarcă prin densitate descriptivă, observație socială atentă și un limbaj care recuperează oralitatea epocii fără a cădea în caricatură. Atmosfera mahalalelor, a instituțiilor oficiale și a spațiilor publice este redată cu o precizie aproape cinematografică, iar ritmul narativ susține permanent tensiunea interioară a personajului principal.
Titlul funcționează ca o concluzie morală amară: nu mai contează cine a furat și pe cine, ci faptul că furtul însuși a devenit normă, iar vina - o noțiune diluată, aruncată dintr-o mână în alta până la dispariție.