Preț de câteva secunde creierul îmi dă niște rateuri, mai rău ca Mobra lui tataie.

- O pușcărie adică? Sau cum vine asta? Ce‑i aia școală de corecție pentru adulți?

Văzusem eu multe filme, dar de așa ceva nu auzisem până acum...

Domnul Joe își drege vocea baritonală, ca și cum ar fi fost nevoit să urce o octavă să‑l audă și tâmpita din fața lui și să nu‑l plictisească iar, cerând alte explicații.

- Reeducarea socio‑emoțională pen­tru adulți este o tehnică modernă de îm­bunătățire a aptitudinilor sociale și de netezire a interacțiunilor interumane, de accedere la un sine superior, prin exerciții și cursuri specifice de profil, cu instructori acreditați, psihologi, teste, îndrumări și în­cadrări profesionale țintite în funcție de re­zultatele participantului.

Din nou, doamna intervine cu tra­ducerea pentru nivelul scăzut al glicemi­ei mele, că mă vedea privindu‑l pierită și cu gura căscată pe domnul paramilitar. Mă întind spre biscuiți și iau vreo doi; îi bag în gură simultan.

- E ceva în genul unei tabere unde îl învață cum să se poarte cu oamenii din jur, îl pun să muncească în diferite domenii, văd la ce e bun, îl îndrumă și‑l educă - ce n‑am fost eu în stare atâția ani și ce nu reu­șești tu acum. Îl iau și‑l aduc înapoi un om normal, nu un... of Doamne, Doamne, cu ce ți‑am greșit! S‑ajung să zic de copi­lul meu așa ceva... Dar ce să fac, Ioana, mamă, ce să fac! Laptele e vărsat!

Pufnesc într‑un râs cam nesimțit, dar n‑am putut să mă abțin. Ce tâmpenii vor­bea femeia asta și cine‑i Arnold ăsta de‑a prostit‑o pe față cu aburelile lui, să‑i ia cine știe câți bani? Amândoi tac și se uită la mine cu ochi sobri și acuzatori, de parcă eu eram aia nebună. Schimb râsul în tuse și‑mi spun și eu părerea.

- Și cam cum credeți voi că‑l convin­geți pe Petre să meargă într‑o tabără de‑as­ta de reeducare? Dumneata ai mai vorbit cu el în ultimii ani, ca să știi cam ce set‑up mental are? Ce dispoziții, ce disponibilități ar avea pentru astfel de intervenții?

Încerc să‑mi mai domolesc puțin cinis­mul din voce, dar nu prea‑mi ieșea. Nu de alta, dar la ce dimineață am avut, după sea­ra trecută, să mă cheme asta la ea într‑o se­cretomanie de speriat, ca să‑mi bage pe gât baliverne din astea?

- Aici e subiectul mai delicat, intervi­ne din nou G.I.

- Nu e delicat deloc, vă zic eu. N‑o să vrea, în ruptul capului, să‑și lase gaura lui din canapea și să‑și mute fundul în vreo facilitate în care să depună un efort. Și‑n plus, cât costă asta și, mai ales, cine ar plă­ti? El? Din ce bani, ai mei? Sau facem che­tă, cam cum ați anticipat că or să meargă lucrurile?
- Spun mai delicat pentru că nu are importanță dacă el AR VREA sau N‑AR VREA, pentru că el NU TREBUIE să știe nimic despre această intervenție până când nu va ajunge într‑unul din sediile noastre.

- Poftim? Cum adică? Cum adică nu contează dacă el nu vrea?

- După cum spuneam, reprezint o organizație non‑guvernamentală, parami­litară...

- Ilegală, adică? Vreți să spuneți că‑l luați împotriva voinței lui?

- Nu chiar... Putem compara situa­ția în care se află partenerul dumneavoas­tră - și mulți alții ca el, desigur, nu este singurul nostru participant -, o situație delicată în care calitatea vieții lui și a celor apropiați este compromisă de atitudinea lui, cu cea în care se află pacienții psihia­trici care nu mai au discernământ și sunt instituționalizați, chiar împotriva voinței lor, de către cei din familie. Clienții noștri - dumneavoastră și doamna - ne solicitați serviciile atunci când ajungeți în punctul în care vă dați seama că felul lui de viață e nociv atât pentru el, cât și pentru dum­neavoastră. Și după câțiva pași preliminari bine stabiliți, domnul va fi adus în institu­ția noastră pentru a avea parte de îndru­marea potrivită pentru adoptarea unui stil de viață corect - față de el însuși și față de dumneavoastră.