Volum premiat cu National Book Award

 

Leopardul de zapada, volum cu care Peter Matthiessen a obtinut prima oara National Book Award, este o relatare a calatoriei facute de el impreuna cu naturalistul George Schaller in Nepal, in cautarea faimoasei feline cu acest nume, dar si pentru a vizita Minastirea de Cristal, un centru spiritual budist din Himalaia. Pasionat de filosofia zen si, in acelasi timp, un observator perspicace al lumii din jur, Matthiessen transforma relatarea calatoriei sale intr-una de tip initiatic, in care cautarea unui animal rar se imbina cu o cautare a sinelui dupa o trauma recent suferita de scriitor – moartea prematura a sotiei, Deborah. Descrierea calatoriei, cu greutatile intimpinate pe traseu, prin muntii inzapeziti si satele nepaleze, alterneaza cu digresiuni pe teme spirituale, legate de gindirea si practica budiste, excursuri filosofice si meditatii de ordin personal. Aceasta impletire de intimplari, idei, personaje exotice si descrieri ale coplesitoarelor peisaje himalaiene confera un farmec aparte volumului lui Matthiessen, scris sub forma unui jurnal de expeditie, dar care e in acelasi timp o calatorie spre fiinta launtrica ascunsa in fiecare dintre noi.

 

Leopardul de zapada este in egala masura o cronica a unei calatorii a sinelui si o cartografiere elevata a unui teritoriu straniu... o poveste fara virsta. - The Independent

 

Ceea ce a inceput ca o cautare concreta a leopardului de zapada, un animal foarte rar si un venerat simbol budist, s-a transformat intr-o cautare a sensului Fiintei – o combinatie incintatoare de alpinism si religiozitate. - The Observer

 

Nici o carte nu ofera o relatare mai autentica a unei calatorii a inimii decit cea din faimoasa expeditie a lui Matthiessen in Dolpo, stravechiul podis tibetan. Din 1978, cind a fost publicata, Leopardul de zapada, mai mult decit orice alta scriere similara, a reprezentat sursa de inspiratie a numeroase expeditii organizate si calatorii initiatice hippy. - The Guardian

Traducere din limba engleza si note de Mihaela Negrila

Fragment din volumul "Leopardul de zapada" de Peter Matthiesen:

"De la curtea in exil a lui Dalai Lama de la Dharmsala, in India, a sosit de curand prin Tarakot, care se afla dincolo de muntii din nord, un emisar pentru tibetani. El zice ca poteca este „foarte grea, foarte abrupta si alunecoasa, cu prea multe urcusuri si coborasuri". Cum asa pot fi descrise majoritatea potecilor himalaiene, mai ales in timpul zapezilor, nu trebuie luat in serios. Insa un alt tibetan, venit recent din sud, zice ca la pasul Jang, aflat intre noi si Tarakot, zapada ajunge mai sus de genunchi, iar aceasta veste proasta o sa ingreuneze angajarea unor carausi. De asemenea, se spune ca politistii de la punctul de control din Tarakot sunt foarte rauvoitori si nu acorda atentie actelor emise de colegii lor de departe, din Kathmandu. Ar putea refuza sa ne lase sa intram in Dolpo, chiar daca permisele noastre de calatorie ne dau dreptul sa mergem spre nord pana la lacul Phoksumdo. Anul trecut un antropolog a avut un permis pentru Tarap, in Dolpo, dar i s-a interzis sa mearga mai departe de Tarakot, unde a ramas izolat peste iarna din cauza unul viscol de la sfarsitul lui octombrie, ce a inchis pasul Jang. Si viscolul acela e tot o veste rea, deoarece trecatoarea dintre Tarakot si Shey este la o altitudine mult mai mare decat aceasta prima trecatoare de la Jang si noi trebuie sa o trecem la dus si apoi la intors inainte de venirea iernii. 

Dhorpatan e un soi de purgatoriu. Atmosfera de temnita a acestor locuinte reci, ploaia nemiloasa care picura pe podeaua de pamant prin acoperisul din ardezie, harmalaia violenta a luptelor dintre caini de sub fereastra - cel putin patru azi-noapte - adancesc deprimarea provocata de toate aceste povesti despre obstacole si riscuri, despre paraie inghetate si ninsori abundente ce se intind intre noi si destinatia noastra.
Noaptea trecuta cantecul cristalin, nepamantean, al unui baiat tibetan m-a tulburat, nu pentru ca era extrem de straniu, ci pentru ca mi s-a parut familiar. Mi-am dat seama intr-un tarziu ca imi aducea aminte de tristele huainus ale triburilor quechua din Anzi. Mai tarziu l-am visat pe baiatul meu frumos de opt ani, a carui mama a murit de cancer chiar anul trecut. In vis faceam o vizita la un adapost intunecat, asemanator cu o cusca, unde era inchis impreuna cu alti copii. A venit la mine zambind si am mangaiat impreuna vulpea micuta, aflata si ea in cusca. Acum cusca parea un tarc de animale, cu o adunatura amarata de creaturi sarmane prin colturi, si am bagat de seama ca vuIpita nu era deloc ingrijita si ca era acoperita de murdarie. Parea confuza si se adapostea cum putea sub o gaina mare si autoritara, care era preocupata de propriii pui. Dandu-mi seama ca vulpita era Alex, m-am trezit profund afectat."