loana Sandu asculta de o voce interioara care o calauzeste indemnand-o sa schiteze o acolada la un traseu existential marcat de cicatrici, de iluminari si caderi, de ceea ce ni s-a dat si am risipit, de impliniri venite la timp, dar si de regrete tarzii, de spaima caderii in uitare, dar si de luciditatea unei impacari cu toti si cu toate. Poezia ei este o rascolire a launtricului; e o fervoare a cautarii Caii de urmat intr-un labirint ca un hatis de primejdii — semnificativa, in acest sens, obsesia raspantiei, a rascrucii, in scrisul ei de-acum — e o patimasa cautare a linistii in care se poate trai. Coborarea in spatiul-timp al copilariei e ca un ritual de purificare, o coborare pe partea ferita de vant/ in motiv de racoare si liniste, o pogorare a Cerului pe Pamant, ceea ce este extraordinar. in fond, poezia ei este o neintrerupta rugaciune. Asa si trebuie citita... (MIRCEA PETEAN)