Contribuția științelor experimentale la problema epistemologică

Deși oamenii acceptă ușor complexitatea fenomenelor materiale, se feresc de ideea unei realități spirituale care le dă naștere. Omul de știință, chiar dacă se crede ferm pe terenul cunoașterii, rămâne, de fapt, dependent de presupuneri și de un plan spiritual nevăzut. Progresul științific nu sporește neapărat cunoașterea esențială: legile și principiile fundamentale rămân la fel de enigmatice ca în urmă cu mii de ani, iar acumularea de informații exacte nu poate compensa lipsa unei viziuni de ansamblu. Precizia formală devine o iluzie, dacă nu se ține cont de contextul general al fenomenelor. Înțelegerea profundă a lumii necesită străbaterea ordinii interioare a spiritului, recunoașterea semnificațiilor și funcțiunilor reale ale lucrurilor și evenimentelor. Autorul cărții critică specializarea excesivă a cercetării, care riscă să transforme știința într-un simplu meșteșug tehnic, pierzându-și scopul de a descoperi adevărul. Analiza obsesivă a detaliilor, izolarea disciplinelor și neglijarea perspectivei globale pot reduce cunoașterea la confuzie și erori. În acest context, știința poate deveni un instrument de inducere în eroare, dacă pierde contactul cu adevărata sa misiune: slujirea Vieții și a Adevărului. Concluzia lui Alexandru Mironescu este că omul de știință trebuie să depășească limitele planului material și al specializării înguste, redobândind o viziune de ansamblu. Doar astfel cunoașterea capătă sens și relevanță, iar raportul Om-Adevăr, problemă fundamentală a cunoașterii, poate fi abordat cu adevărat. - Vianu Mureșan