Dacă stăm să ne amintim bine de Creangă şi de a sa poveste celebră, Prostia Omenească, ne dăm seama că, în vreme ce belele unora pornesc de la lipsa totală de judecată, problemele altora se deschid acolo unde cugetarea capătă profunzimi nebănuite. Da, când vrei să bagi soarele în casă cu baniţa, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul sau să urci vaca în şură cu funia ca să îi dai niscaiva nutreţ pare-se că nu prea te-ai omorât să întorci problema măcar pe faţa cealaltă, ca să dibuieşti dacă nu cumva lucrurile pot fi făcute şi altfel. Pe de altă parte, când te apuci să descifrezi o adevărată conspiraţie a obiectelor casnice şi să te ia cu fiori când te gândeşti la posibilităţile ameninţătoare ale drobului de sare de pe cuptor, parcă ai zăbovit prea mult pe gânduri.

Cu toate acestea, gânditul prea în amănunt pare să fi făcut mai puţine victime decât lipsa gânditului. Până la urmă, chiar şi aşa zisele etici ale curiozităţilor pe care au încercat să le contureze totalitarismele politice, religioase, uneori chiar filosofice, căutând să limiteze sfera legitimităţii unor întrebări prin fel şi fel de justificări nu au avut viaţă prea lungă în cele din urmă. Asta e, omul e o fiinţă întrebătoare şi vrea să se lămurească şi nu doar când vine vorba de teme grave şi complexe cum este sensul vieţii, ci şi când vine vorba de misterul ciorapilor care dispar în maşina de spălat rufe.

Desigur, sunt tare amuzanţi cei care nu par să judece prea mult, iar succesul unui volum cum este Conjuraţia Imbecililor sau a unei campanii de gen Darwin Awards confirmă acest lucru. Însă nici excesul de curiozitate nu este mai puţin amuzant, aşa cum demonstrează colecţia de întrebări imaginată de Jon Butler şi Bruno Vincent. Cei doi îşi imaginează o publicaţie respectabilă, Bătrânul Pişicher, despre care aflăm că are reputaţia notorie a unui adăpost pentru minţile raţionale şi decente tulburate de invazia noutăţii şi superficialităţii care domină epoca. În această publicaţie, în cadrul rubricii Corecturi şi clarificări toţi cei cu nelinişti mai mult sau mai puţin existenţiale pot să se adreseze pentru satisfacerea curiozităţilor. Astfel că volumul lui Butler şi Vincent este o colecţie de schimburi de mesaje între cititori nelămuriţi şi alţi cititori sau redactori mai luminaţi care cel mai adesea se iau cât se poate de în serios Care sunt temele? Cât se poate de variate: pe unii îi preocupă istoria şi nu pot sta locului până nu află de ce avea Hitler o mustaţă caraghioasă (evident, pentru că avea vedere periferică şi nu îşi dădea seama că mai rămânea un smoc de păr sub nas după ce se bărbierea… chestiune care nu e străină de declanşarea celui de-al doilea război mondial). Alţii au curiozităţi zoologice şi vor să afle dacă păsările zboară şi cu burta în sus (da, aşa cum remarca un colonel englez, mai ales când trec peste ţările care nu merită nici măcar un găinaţ…). De asemenea poate vă va fi de folos şi dumneavoastră să aflaţi cum se repară o inimă frântă sau cât de uşor este să cazi de pe un buştean, iar dacă vă vor apuca autentice dispoziţii filosofice veţi fi provocat să vă gândiţi până şi la anterioritatea oului în raport cu găina. Desigur, predarea ştafetei înţelepciunii între autorii mesajelor nu este întotdeauna paşnică, există chiar intervenţii repetabile ale diverşilor iluştrii profesori obscuri care se luptă pentru autoritate şi credibilitate. Nu lipsesc nici oamenii nevorbiţi de ceva vreme care au lucruri mai importante de împărtăşit despre vacanţele şi disponibilităţile lor amoroase şi desigur, notele editorului uşor nevrotic adresate secretarei sale (demnă de compătimire).

Reţeta e clasică, în spiritul formulelor deja cunoscute: “întrebări la Radio Erevan”, “ştiaţi c㔠(fără limite), “cititorii întreabă-cititorii răspund”. Umor e din belşug şi pentru toate gusturile: de la cel sec, britanic şi până la ironia mai fină sau mai directă, de-a dreptul licenţioasă. Sunt câteva scrisori (nu prea multe totuşi) bogate în referinţe culturale mai puţin familiare publicului român dar asta nu vă va ştirbi prea mult experienţa de lectură. Nu uitaţi: cartea este chiar folositoare şi recomandată pentru sănătate, aşa cum aflăm chiar din mesajele cititorilor care ştiu că râsul este cel mai bun leac, în majoritatea cazurilor (asta doar dacă nu eşti un tânăr în secolul XVIII, cherchelit, dansând, într-un costum de găină în mijlocul străzii… caz în care râsul s-ar putea sa fie daunator).

AU FURNICILE SFINCTER? - Jon Butler, Bruno Vincent – Editura Humanitas, 2010

Sever Gulea pentru blog.libris.ro