La ediția din luna mai, de la Schimb de Cărți Brașov mi s-a recomandat să citesc o carte care cuprindea două proze ale unui autor premiat cu Nobel, anume Francois Mauriac. Cunoșteam prea puține despre acest scriitor francez, deși două din cele mai populare texte ale sale erau publicate de ani buni la Editura Polirom, într-un volum care ajunsese să fie inclus în promoția cărților cu preț unic, anume 10 lei. Mă tentase și în trecut, să-l descopăr pe Francois Mauriac si iată că ocazia sa o fac mi s-a ivit în cele din urmă… tot la Schimb de Cărți. Horia Nilescu și Ioana Foaltin mi-au recomandat Cuibul cu Vipere al lui Mauriac sugerând o lectura este cât se poate de savuroasă, mai ales că îl avea drept protagonist pe un bătrân înăcrit care scria o serie de însemnări pline de dispreț și ură, către familia sa, înainte să moară.

Crezând că ar fi vorba de o comedie neagră, am purces cu mult entuziasm la lectură. Am aflat însă povești mai degrabă triste, pe alocuri de-a dreptul tragice, despre ticăloșie, despre nefericire, obsesie, despre epuizarea morală a burgheziei franceze, de la începutul secolului XX. Ambele proze cuprinse în volumul publicat la Editura Polirom îi au drept protagoniști pe doi bărbați prăbușiți, captivi într-un univers îngust, care au acumulat o ostilitate ce ajunge să explodeze în cele din urmă.

În Cuibul de vipere îl întâlnim pe Louis, un fost avocat cât se poate de înstărit, un om surmenat, ajuns la vârsta senectuții, suferind în tăcere într-o cameră, din conacul în care își duce zilele. Biografia și povestea lui se dezvăluie în confesiunea pe care o semnează Louis, o mărturisire care concentrează eșecurile sale din viața personală, contrastând puternic cu activitatea sa profesională strălucită. Louis a crescut convins că și-a început viața ca un mic tocilar astenic care, în ciuda faptului că s-a dovedit un bun orator, nu a reușit niciodată să atragă cu adevărat iubirea și atașamentul oamenilor din jurul său. Ajuns în pragul morții, în ciuda faptului că a reușit să se căsătorească și să aibă trei copii, protagonistul lui Mauriac evocă, în scrisorile sale pe care nu le trimite destinatarilor, naufragiul căsniciei sale și a relațiilor cu rudele. Înstrăinat în propriul mariaj, trăind mereu o suferință surdă din cauza dezinteresului propriei familii la reușitele sale, Louis nu își exprimă însă durerile, în afara acestor însemnări. Ba chiar, simțindu-se amenințat de vânătorii de avere, rămas neconsolat după dispariția prematură a unor figuri dragi, Louis pregătește o lovitură aspră pentru soția și copiii săi, anume o răzbunare printr-o dezmoștenire neanunțata. Dintre toți membrii familiei, Louis o disprețuiește cel mai mult chiar pe soția sa pentru falsitatea și răceala ei, pentru catolicismul mai degrabă maimuțărit. Cu toate acestea, în mod neașteptat, bătrânul cu inima ca un cuib de vipere (care continuă totuși să bată, sub toată acea colcăială a urii) va descoperi, în urma unor împrejurări total neașteptate și tragice, posibilitatea de a-și afla împăcarea, de a căuta, în afara (auto)condamnărilor la care se pricepe atât de bine, să înțeleagă și să vadă umanitatea din imperfecțiunile celor din jurul său.

Recunosc, spre deosebire de prima proză, anume Cuibul de vipere, în care mesajul teologic și încărcătura religioasă sunt ceva mai pregnante (catolicismul este o temă recurentă care nu îl lasă indiferent pe protagonist, deschizând chiar o posibilă poartă de salvare) și dau un aer optimist, pe undeva tolstoioan întregului edificiu narativ, cea de-a doua proză cuprinsă în volumul de față, anume GENITRIX mi-a amintit pe deplin de atmosfera sufocantă, obsesivă, fără ieșire densă în analiză psihologică, a lui Stefan Zweig. În această a doua poveste din volum îl întâlnim pe Fernand un bărbat crescut în spiritul neîncrederii față de femei care va ajunge să sufere din plin tocmai din cauza celor două figuri femine din viața lui, figuri care ajung să îl otrăvească sistematic și să îl proiecteze într-un adevărat infern: mama și soția aflate în război. În vreme ce Mathilde, soția lui Fernand va muri după o sarcină pierdută, spre satisfacția soacrei care nu e străină de acest deces, mama lui Fernand, animată de o dorință de posesie și dominație spirituală, de obsesia de a stăpâni sufletul fiului său ca pe o fortăreață va căuta, aproape zadarnic, prin toate mijloacele să recâștige încrederea si iubirea lui Fernand.

Cu migală aproape exasperantă, Mauriac oferă, în ambele proze un portret necruțător al unor nefericiri greu recuperabile, în care cicatricile morale și psihologice ale unor personaje rătăcite, reprezentative pentru clasa lor socială, devin dureros de evidente, stând semn pentru o lume care își dezvăluie, tocmai prin asemenea personaje, ruina inevitabilă.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro