Discutam acum câțiva ani cu un cunoscut care fusese un client fidel al ruletei și al cazinourilor în general despre care ar putea fi cel mai mare noroc pentru cineva care intră pentru primele dăți într-un asemenea spațiu, în care hazardul este rege (deși nici experiența și nici abilitățile personale nu sunt de neglijat). Natural, prima idee la care m-am gândit inițial a fost elementară, legată de miza materială: să câștige cât mai mult, cât mai repede. Amicul meu, un veteran al jocurilor de noroc, un om care pierduse mai mult decât câștigase dar care reușise să-și controleze în cele din urmă de patima pariurilor, m-a contrazis politicos, zâmbind amar: cel mai mare noroc al celui ajuns în fața ruletei sau a mesei cu cărți de joc este să piardă tot ce are cât mai repede, preferabil încă de la primele partide, înainte să se îmbete cu promisiunea repetării unui cât de mic și periculos succes. O victorie temporară la masa de joc, indiferent că e vorba de o sumă infimă sau de una colosală, e ca un fel de cântec de sirenă homeric, ademenitor care te îndreaptă însă spre o destinație a pierzaniei, care te poate lega, mai devreme sau mai târziu prin fire invizibile de o realitate eternă și chinuitoare, în care până și noțiunile de spațiu și de timp se transformă (probabil nu întâmplător, cazinourile au ferestrele acoperite și e puțin probabil să găsești măcar un ceas sau o clepsidră, un instrument cât de rudimentar pentru măsurarea timpului) . Mi-am amintit de toate aceste lucruri, citind nuvela lui Stefan Zweig, apărută la Editura Humanitas, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei.

Lucrarea își poartă cititorii cândva în perioada interbelică, pe Riviera franceză, acolo unde reprezentanții high-classului epocii își petrec plictiselile nestingheriți, fără griji. Atmosfera se tulbură când un francez proaspăt sosit, un om cu aer discret și simpatic, reușește să genereze o controversă atunci când dispare împreună cu Henriette- o femeie cu aproape 20 de ani mai în vârstă decât el care își părăsește fără preget familia și copiii. Avem de a face cu o aventurieră inconștientă, cu o micuță doamnă Bovary care schimbă soțul grăsun și rutina plictisitoare cu un bărbat chipeș și elegant? Ce femeie cinstită fuge la primul fluierat? Asta par să se întrebe indignați petrecăreții, mai puțin naratorul întâmplărilor surprinse în nuvela lui Zweig, printre puținii care îi ia apărarea lui Henriette. Reacția sa atipică atrage atenția unei femei trecute de 70 de ani, o figură cu o rezervă aristrocratică aparte, de un calm admirabil, cea care îl va alege pe povestitor pentru a-i face o mărturisire impresionantă, pentru a-i întări convingerea că douăzeci și patru de ore sunt suficiente pentru a marca o femeie pe viață.

Amintirile doamnei C vorbesc de întâlnirea acesteia, din tinerețe, cu un bărbat disperat, un bărbat ajuns la capătul funiei emoționale, intelectuale și financiare. E vorba de un rob al jocurilor de noroc, un om care, după ce pierde tot la ruletă se lasă pradă unui abandon absolut al propriei persoane (stand pe o bancă în ploaie, acoperit de un frig lichid), pregătindu-se parcă de urmarea firească a acțiunilor sale, anume sinuciderea. Impresionată de acest străin nefericit, doamna C (bogată și văduvă la acea vreme) caută să îl ajute, să îl conducă la un hotel, să îl salveze pe cel căzut în prăpastia deznădejdii. Împreună cu misteriosul ruletist, doamna C va trăi un sentiment de renaștere, o stare de fericire datorată miraculoasei reveniri la viață a tânărului jucător, un jucător care pare ieșit dintr-o transă, dintr-un somn greu în compania doamnei C, dar care ascunde încă, în gesturi, în priviri, jarul aprins al patimii ruletei. Doamna C va reuși să îi smulgă străinului promisiunea plecării sale din oraș, promisiunea unei vieți noi, însă același străin se va dovedi în cele din urmă un om pierdut pe vecie, un om care a depășit demult punctul posibilității de reîntoarcere la o viață controlată. Reîntâlnirea acestuia cu doamna C o va schimba pe povestitoare pentru totdeauna.

Ca în alte proze ale lui Zweig (îmi amintesc de Amoc) și în această nuvelă autorul austriac evocă magistral portretul obsedatului, în toată dimensiunea sa tragică. Și de data aceasta protagoniștii asumă ca formă de expunere mărturisirea și, implicit, nu tolerează prefăcătoria, lașitatea, subtrefugiile și zugrăvesc dramele în culorile cele mai profunde și mai zbuciumate. De la Jucătorul lui Dostoievski nu am mai avut parte de un portret, pe cât de concentrat, pe atât de convingător al împătimitului jocurilor de noroc, o figură pentru care lumea întreagă, umanitatea în ansamblul ei par să se contopească în acel dreptunghi de stofă verde de la masa ruletei.

DOUAZECI SI PATRU DE ORE DIN VIATA UNEI FEMEI – Stefan Zweig – Editura Humanitas, 2012

Sever Gulea pentru blog.libris.ro