Foarte mulţi dintre noi au trăit, în copilărie, fascinaţia faţă de locuri în care credeam că se petrec fenomene neobişnuite, pe care nu le puteam explica (iar gama acestor fenomene nu era deloc restrânsă la acea vârstă). Fie că era vorba de o casă părăsită sau locuită de personaje bizare, căreia îi dădeam târcoale în grup, căutând să ne măsurăm curajul, prin săritul gardului sau prin sunatul la uşă, fie că era vorba de o peşteră întunecată cu zgomote sinistre sau chiar de vreun beci sau vreo magazie plină de vechituri, lăcătuite cu lanţuri grele (ca şi când proprietarii ar fi încercat să păzească pe cineva să iasă, mai degrabă decât să intre), toate aceste spaţii izolate erau terenuri propice pentru apariţia fantomelor sau a altor creaturi supranaturale. Desigur, mai toţi am rămas mai mult sau mai puţin dezamăgiţi, când am aflat că scârţâitul din senin, zgomotele de paşi de prin cotloane, strălucirile din dreptul geamurilor nu erau dovada unor prezenţe misterioase, cât mai degrabă metehne ale bătrâneţii unor încăperi abandonate: lemn putred, şobolani, reflexii ale soarelui în sticla crăpată. Am crescut fără să ne întâlnim cu stafii şi chiar le-am pus la îndoială existenţa, pe măsură ce explicaţiile naturaliste au înlocuit fantezia naivă. Am pierdut o lume bogată a imaginaţiei, dar am câştigat o lume previzibilă, pe care o stăpânim prin cunoaştere. Şi chiar dacă ne e dor de inocenţa copilăriei şi de uşurinţa şi farmecul cu care amestecam magicul cu realul, ca adult care a separat demult realul de fantastic, să ajungi în cele din urmă într-un spaţiu în care cele două dimensiuni se întâlnesc nu poate fi decât zguduitor pentru universul tău psihic, aşa cum demonstrează minunata poveste cu stafii, semnată de Susan Hill.

Protagonistul romanului este Arthur Kipps a cărui primă apariţie este aceea de stricător de petreceri. În Ajunul Crăciunului, familia lui Kipps se adună în faţa focului să depene poveşti terifiante. Când vine rândul lui Arthur să-şi aducă şi el contribuţia la întreţinerea atmosferei, el preferă să părăsească încăperea tulburat, neînţeles nici măcar de a doua sa nevastă Esme, cu atât mai puţin de copii. Dar reacţia lui Kipps nu este răutăcioasă, ci este doar expresia fricilor şi amintirilor care îl macină pe dinăuntru. Şi cum demonii trecutului pot fi exorcizaţi prin scris, Arthur decide să-şi pună pe hârtie povestea. Ca tânăr avocat, în pragul căsătoriei, cu şanse profesionale considerabile, Arthur Kipps nu refuză misiunea pe care o primeşte de la şeful său, aceea de a se îngriji de evaluarea averii unei bătrâne decedate recent, la conacul acesteia din Mlaştina Ţiparului. Ajuns în Crythin Gifford, satul de lângă casa Drablow, avocatul e întâmpinat de o comunitate rezervată şi de o vreme terifiantă. Nici unul din aceste semne rău-prevestitoare şi nici chiar prezenţa stranie a unei femei zbârcite la înmormântarea doamnei Drablow (pe care nimeni în afară de Kipps nu o sesizează) nu îl împiedică pe Arthur să-şi ducă la îndeplinirie misiunea. Nici chiar popasul de o după amiază, la conac pe care Kipps îl face şi care se termină cu ţipete stranii în noapte şi cu vizita aceleaiaşi siluete feminine înfricoşătoare nu îl descurajează pe avocat. El este decis să încheie socotelile, petrecând două zile la conac şi abia apoi să se întoarcă acasă. Dar această opţiune îl va conduce spre explorarea limitelor propriei rezistenţe fizice şi psihice, pe măsură ce tragediile conacului Drablow se vor dezvălui în cele mai sinistre forme, până într-acolo încât aroganţa raţională şi sceptică a lui Kipps va fi biruită, destul de costisitor însă.

Romanul lui Susan Hill este structurat pe nenumărate convenţii ale genului horror: casă bântuită (un tărâm izolat la care se ajunge greu), protagonist neîncrezător care suferă transformări dramatice, interferenţa real-supranatural, deznodământ pesimist. Inclusiv Arthur Kipps anticipează, în investigaţia sa, că tot ceea ce i se întâmplă prea e desprins din cărţi şi nu are cum să fie adevărat. Cu toate acestea “Femeia în negru” este o experienţă de lectură inedită. De ce? Pentru că se dovedeşte a fi o superbă naraţiune de atmosferă. În vremurile pe care le trăim, sub dictatura vizualului, scriitorii sau regizorii se străduiesc să ne arunce sub priviri cele mai spectaculoase şi aglomerate cadre, scene, personaje, în efortul de a ne extazia privirile. Ideea asumată este că văzul, fiind cel mai important simţ pe care îl avem este singurul capabil să adune şi să provoace senzaţii impresionante.Cu alte cuvinte, dacă nu vedem, ne plictisim pare să fie premisa de la care pleacă mulţi artişti. În acest context, romanul lui Susan Hill se dovedeşte o adevărată bijuterie care construieşte înfricoşătorul mai degrabă prin puterea sugestiei, decât prin şocul vizual cu efecte pavloviene. Femeia în negru recuperează respectabilitatea şi importanţa altor simţuri, în afară de văz, anume auzul şi pipăitul, în conturarea atmosferei. De fapt, Susan Hill mizează, în prelungirea unei tradiţii care astăzi e tot mai greu de regăsit, pe puterea celui mai eficient mijloc de a stârni frica: imaginaţia cititorului, mai degrabă decât cea a scriitorului. Rezultatul? O poveste cu stafii ca în vremurile bune, în care fuga din faţa forţelor de abia dezvăluite ale supranaturalului nu este o dovadă de laşitate, ci mai degrabă de prudenţă.

FEMEIA ÎN NEGRU – Susan Hill – Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2009

Sever Gulea pentru blog.libris.ro