Despre romanul lui Huxley pot spune că, încă de când mi-a fost recomandat – auzisem că ar fi un soi de cronică originală a vieții interbelice britanice, o explorare psihologică exemplară și panoramic㠖 nu m-am putut abține de la a face o asociere cu alte lecturi vizând lumea dintre războaie, lecturi cu care eram mai familiar și care îmi plăcuseră tare mult – să amintesc doar Sărbătoarea continună sau de Zile liniștite la Clichy (ambele apărute la Editura Polirom). Înainte de a citi romanul lui Huxley (și recunosc că nu mi-a fost ușor să mă apuc de lectură, date fiind dimensiunile lucrării sfidându-mi mereu lipsa mea cronică de timp) am pornit așadar cu anticiparea regăsirii acelei efervescențe culturale, sub semnul imprevizibilului, anecdoticului și nostalgicului – căci îmi imaginam că, chiar dacă Miller sau Hemingway vorbeau despre universul parizian în fond nu credeam să existe diferențe chiar atât de mari între atmosfera cochetă din miezul urban francez și cel britanic. Am avut parte de o surpriză deosebită, dat fiind faptul că Huxley îmi era cunoscut exclusiv prin distopia Minunata lume nouă.

Punct contrapunct este un exponent al direcției moderniste în literatură, așadar avem de a face cu un roman din acea categorie greu de rezumat, în care ești mai tentat să vorbești despre tehnica înscenării, decât despre înscenare în sine. După primele 100 de pagini ești aproape copleșit de numărul mare de personaje (experiența de lectură în acest sens mi-a amintit oarecum de Dostoievski care mă torturase, la rândul său, cu pleiada amețitoare de protagoniști – unde mai pui că toți aveau nume care mai de care mai exasperante, din care nu lipsea eternul patronim) și de senzația de necuprindere a nenumăratelor fire narative ce păreau să ți se pregătească. Da, iată cuvântul potrivit pentru prima treime a romanului: amețitoare – nici nu apucai să te dumirești bine de originea și condiția unui cuplu introdus în scenă că Huxley îți pregătea deja alți protagoniști, cu alte preocupări și perspective asupra vieții.

Romanul este practic un colaj imens alcătuit din fragmente de viață ale unor personaje variate, majoritatea provenind din burghezia britanică interbelică: facem cunoștință cu Walter și Marjorie, concubinii neîmpliniți pe care nici copilul pe care Marjorie îl naște nu pare să îi mai salveze de la plictiseala pe care o trăiesc- Marjorie speră încă în funcțiile terapeutice ale familiei, în vreme ce masculinitatea lui Walter nu poate fi confirmată decât de amante. Facem cunoștință cu lordul Edward Tantamount, milionarul excentric care își află împlinirea în cercetarea științifică prin care caută să își câștige respectul în fața celorlalți (dar asta tocmai pentru că este incapabil de seducție, politică sau sport – articulațiile standard ale lumii burgheze britanice). La spectrul opus al preocupărilor o avem pe Lucy Tantamount, care trăiește pentru cochetărie și flirt (și care îl chinuie pe Walter prin jocurile ei). Nu lipsesc Philip Quarles și soția lui Elinor, aflați într-un alt soi de criză casnică, bazată pe incapacități de comunicare și pe refugiul intelectualist. Sunt introduși în scenă și o parte din părinții acestor personaje, tatăl lui Elinor sau al lui Philip, măcinați de aceeași patologie a neîmplinirii. Îl întâlnim și pe Denis Burlap, redactorul unei reviste literare care cedează ispitei flecărelii și fascinației trivialității, deși e conștient că universul are mult mai multe taine de explorat. Nu am cum să nu îi amintesc și pe Spandrell, Webley sau Mark Ramplion, filosofii din fundal, fiecare ilustrând perspective paralele, contradictorii asupra neajunsurilor lumii în care trăiesc. Avem de a face până la urmă cu o lume cât se poate de efervescentă (da, am regăsit ceva din explozia colorată de la Hemingway sau Miller). Însă este o efervescență care ascunde o criză profundă, care reprezintă o mască a unor căutări disperate: toate personajele, în fapt, întreg universul lui Huxley se află în criz㠖 este vorba de un univers în care oamenii au învățat să sfideze convențiile, să doboare autoritățile și consolările prenietzscheene dar în care toți se simt nesiguri și își caută în continuare salvarea: fie în petreceri și mondenități (dense ca niște jungle, cu vrejuri de zgomote urcând spre tavan), în viața ușoară și desfrâu, jucând o farsă a amabilității și a dezinteresului (ei devin rezidenții unui soi de azil metaforic al pervertiților), fie în intelectualism abstract, în miezul adevărurilor științifice impersonale care îndepărtează de umanitate, fie în mișcări politice violente care să pună capăt polarizării între clase sociale, fie în arta, fie în filosofii nihiliste și excentrice. Nici măcar îmbătrânirea nu mai reprezintă o speranță pentru atingerea înțelepciunii și liniștii- bătrânii portretizați în roman își păstrează neastâmpărul tineresc, fără a mai fi capabili să îl satisfacă prin mijloacele pe care le au . Lumea lui Huxley este atât de cangrenată, încât până și inocența copilăriei sau brutalitatea unei crime par să fie atinse de stigmatul plictiselii și banalității.

Dar așa cum spuneam, impresia cea mai puternică pe care o lasă romanul lui Huxley nu se bazează atât de mult pe conținutul narativ (la puzderia de personaje care populează romanul e de mirare cât de puține lucruri se întâmplă de fapt), ci pe tehnica de construcție. Nefiind familiarizat cu jargonul muzical am rugat-o pe sora mea să îmi explice ce înseamnă contrapunctul în muzică. Lămurirea a venit printr-o exemplificare poate simplificatoare și generală, dar lămuritoare: imaginați-vă cel puțin doi instumentiști sau solisti vocali care interpretează împreună o piesă muzical㠖 doar că interpretarea e sub formă de puzzle – fiecare cântă, alternativ, câte o notă, astfel încât interpretările separate nu par să aibă sens, dar interpretările conjugate sunt cât se poate de convingătoare. În romanul lui Huxley efectul acestei tehnici (care dă și titlul romanului și pe marginea căreia există și niște reflecții ale unui protagonist pe care le veți regăsi în roman) este deplin: partitura autorului britanic e abordată de nenumărați interpreți care își oferă constant contrapunctul – se face saltul brusc și totuși elegant, de la notele grave, încărcate de dialog filosofic inflamat, la notele ușoare, în care frivolitatea e cât se poate de transparentă, păstrându-se per ansamblu o armonie a interpretării.

Romanul lui Huxley oferă așadar imaginea de ansamblu a unei epoci cu frământările ei, tranpusă în literatură prin mijloace muzicale. Este o compoziție de o mare originalitate pe care o veți uita cu greu, este o compoziție în care se evidențiază metaforic dar și cât se poate de concret ceea ce și Philip Quarles numește muzicalitatea ficțiunii…

PUNCT CONTRAPUNCT – Aldous Huxley – Editura Polirom, 2011

Sever Gulea pentru blog.libris.ro