Cine e (si citi e!), ce face, ce crede si ce vrea Lucian Scurtu aflam chiar de la el, din predoslovia acestei editii definitive. Toate astea ii pun probleme lui Lucian, dar intiia lui problema e, de fapt, intrarea in ebrietatea imaginativa si in frenezia discursiva. Odata atinsa cota necesara de narcotice, problemele aproape ca dispar, caci Lucian din entuziasmul de retor al mirajelor si melancoliilor traieste. Pe la inceputuri, virtejul retoric il tragea intr-un fel de emfaza imaginativa si tematica, nu lipsita de nostalgii oraculare, dar cu vremea si-a luat seama ca romantismul trait in felul postmodern trebuie sa fie, deodata, pe cit de patetic, pe atit de parodiat. De atunci, destul de repede, de pe la al doilea volum deja, exultantele si exaltarile lui Lucian sint ale unui histrion al propriilor obsesii si elanuri, patimi ori pasiuni beatificate si senzualizate, unul asaltat deopotriva de entuziasmul si de betia proclamatiilor extatice, al interjectiilor pasionale, si de umorul de sine, pe de alta parte. Cu plamini mari, respirind in rinduri care trec de marginea paginii si declamind dintr-o barochiada deopotriva imaginativa si referentiala, Lucian se trage, dupa fiecare rafala de emfaze, la adapostul spiritului ludic, cel caruia ii si da drumul sa zburde liber in ultimele volume. Pina atunci atelajul lui e tras in egala masura de entuziasmul omagial, cu madrigaluri care trec limita epopeica, si, pe partea cealalta, de vocatia parodica (autoparodica), folosind din plin aluziile, citarile, parafrazele, autocitarile si pastisele stilistice ori chiar alternanta dintre endecasilabi extenuanti si metrica traditionala pentru relativizarea oricaror fundamentalisme. Jocul cu formele (sonetul, printre preferate, dar si altele) dubleaza jocul imaginilor, a caror supraveghere ludica nu interzice, totusi, electrificari expresioniste ori suprarealiste. Dar toate trebuie sa aiba o spuma de umor. - Al. Cistelecan