Chipuri de sfinti care plang. Lemne din care tasnesc lacrimi. Placajul care se inmoaie de la siroaiele de mir. Scanduri vechi, grunduri ostenite, hartie lipita pe te miri ce care se umezeste si apoi se zbarceste. Siroaie de lacrimi, dare jilave, suspine, rugaciuni. Asa arata un colt al peisajului credintei noastre ortodoxe. E ciudat, pentru unii, e o facatura, pentru altii. Pentru noi, cei care credem, este ceva normal.

Vestea ca la Targoviste o icoana a Cuvioasei Parascheva a inceput sa planga neincetat, cu lacrimi mari rostogolindu-se pe chip, a facut inconjurul Romaniei. Ba chiar si televiziunile cele mai ostile Bisericii si credintei (cum ar fi Digi 24) au relatat pe larg de la Biserica Targului, din fosta capitala a Valahiei. Acolo, ce-i drept, se pare ca acum multe secole au fost aduse moastele Cuvioasei, in periplul lor prin Balcani. Istoria e zgarcita cu informatii precise, insa ceva-ceva tot a ramas: o dara de har pe care sfintii o lasa prin locurile pe unde trec. Si acum s-a intamplat ceva demn de toata atentia lumii… E drept, Comunicatul Arhiepiscopiei Targovistei ne indeamna la calm si luciditate, ceea ce este o atitudine parinteasca, grijulie si rationala. Caci „minunistii”, acea categorie de crestini care vor sa vada cu orice pret semne si minuni, sunt la tot pasul. Insa noi, oamenii vremurilor din urma, stim sa pretuim cu discretie si fara patima aceste „iesiri” din ordinea mundana a lucrurilor. Este aidoma cu minunea pogorarii Luminii Sfinte de la Ierusalim, de Pasti: cu sau fara ea, credinta oamenilor in Inviere ramane aceeasi. Cu sau fara plansul Cuvioasei Parascheva, drumul nostru catre mantuire este acelasi. Dar ce frumos popas la aceasta fantana a lacrimilor pentru calatorul insetat…

Doamne, mare esti Tu intru sfintii Tai! - Razvan Bucuroiu