Oamenii s‑au schimbat aproape brusc, prietenii si‑au luat campii, rudele aiureaza, nici macar popii nu se simt prea bine… Ce poate fi acest uragan, aceasta viitura maloasa, acest suvoi urat mirositor, acest borhot al sentimentelor omenesti care fierbe prin studiourile de televiziune, in presa on‑line, pe Facebook, Twitter, bloguri si asa mai departe? Ce diluviu pestilential, ce omniprezenta a urii in stare pura, cristalina, ce val de dejectii a rabufnit din sufletul colectiv al neamului romanesc? Ce unda de soc a moralitatii abandonate, ce clivaj al caracterelor, ce tectonica a dispretului generalizat pe categorii umane ne‑a coplesit faptura identitara, ne‑a maculat ethosul crestin‑milenial? Ce oroare a imaginarului, ce refulare a neputintelor (personale, dar si de grup), ce marketing al angoaselor ne calauzeste viata de cativa ani incoace? Cum au rasarit dintre noi profetii neo‑moralitatii, adoratorii legii (seculare), neoconii atlantismului pierdut, ai rusificarii ortodoxizante, ai nostalgiilor siriace (assadiste) sau ai europenitatii transgender? Unde au fost toate aceste constiinte glasuitoare, toti acesti priceputi ai modernitatii tarzii ori ai deplinatatii conservatoare? Unde se exprimau ei, in ce medii socio‑profesionale evoluau a ras du sol, unde erau pitulati – astfel incat acum au iesit la lumina cu o vigoare nemaiintalnita…? Si cu o nemasurata indreptatire, excluzand a priori orice dilema (iar asta in timp ce tot ei postuleaza ca „doar prostul nu are dileme”).

 

Dintre toti, insa, cei mai interesanti ca profil mi se par, de departe, apartinatorii noii grupari pseudo‑religioase „Coruptia ucide!”. Nu zambiti cu neincredere, caci nu e cazul! Este vorba despre un grup care poate fi detectat sociologic ca apartinand neo‑cultului pagan al dreptatii, dar cu orice pret. Au mai fost revolutii, in modernitatea europeana, cand Zeitei Ratiune i s‑a ridicat statuie, a fost chiar creat un cult in Marea Adunare (caci despre Revolutia franceza e vorba), era purtata cu inzorzonate care alegorice prin centrul Parisului, ba chiar a fost schimbat si calendarul (13 luni a cate 28 de zile), care urma fazele Lunii si ale… ratiunii umane prin exponentii sai de top. Nevoia de cult, nevoia omului de a se inchina unei zeitati (idol) s‑a pastrat din vremuri imemoriale, iar in ziua de azi ea nu este mai putin prezenta in viata noastra. In plus, aceasta „inchinare” a imbracat alte forme si – desigur – este foarte personalizata dupa fiecare „utilizator” in parte.