Catedrala nationala despica apele societatii romanesti cum a despicat toiagul lui Moise apele Marii Rosii... Da, intr-o lume polarizata, antagonizata si inversunata cu sine insasi, aparitia unui edificiu sacru de aceasta anvergura nu face decat sa puna paie pe foc! Si cu toate acestea, Catedrala isi continua cresterea fabuloasa spre cer, desi unii trag de ea in jos, cu dintii, s-o vada la pamant. Asa a ajuns sa fie, fara sa realizam de la bun inceput, toiagul si varga cu care Patriarhul Daniel a mangaiat lumea romaneasca de azi.

 

Catedrala este un semn inversat al neputintei seculare a ultimilor 30 de ani, manifestata printr-o accentuata desertificare urbanistica si edilitara. Si este, totodata, marca a determinarii Bisericii Ortodoxe Romane de a realiza un edificiu de asemenea amploare, unic in istoria tarii. Proiectele de mare anvergura, la scara uriasa, nu ne caracterizeaza - exceptand megalomania lui Ceausescu din perioada comunista. De aceea, orice tentativa de a iesi din scara unei istorii modeste a creat tensiuni pe argument, dispute de opinii, nervozitate sociala. Iar acest proiect imbina scara monumentala cu dimensiunea spirituala crestina - fapt ,,exploziv" in lumea de azi definita ultra high-tech, progresista, ecologista, multiculturala, stangista, fluida sexual, permisiva cu orice, numai cu Dumnezeu nu. Auzi tu: sa ridici in mijlocul unei capitale europene, la inceputul mileniului trei, un mastodont de beton si caramida, in varful caruia, la 120 de metri inaltime, infigi o cruce! Un afront mai mare nici ca se putea aduce mersului implacabil al lumii catre modernism, catre eliberarea de trecut si umbrele lui (sfinti, eroi, martiri), catre nivelarea si alinierea tuturor valorilor in cheie seculara. Asta e vina Patriarhului, asta este culpa Bisericii! Care nu se iarta de catre ,,judecatorii" vremelnici, de catre imbufnatii de serviciu/ servicii, de catre aprozii corectitudinii politice si ai servilismului ideologic total.

 

Si tocmai cand credeam ca suntem ai nimanui, pandemia si saracia dandu-si mana peste tara (cu ajutorul guvernelor iresponsabile si corupte), a aparut din senin scandalul legat de Catedrala. Atunci ne-am amintit ca avem de terminat o Catedrala unicat, ca avem un Patriarh determinat sa duca lucrarea la bun sfarsit si ca nu suntem abandonati, la voia sortii... Cata vreme macaralele din spatele Palatului Parlamentului inca se rotesc pe cerul tomnatic al Bucurestiului, cata vreme Patriarhul se roaga pentru tara si popor, nimic nu este pierdut! Viata merge inainte, oamenii isi traiesc povestile mai departe, Catedrala creste incet si sigur. Asta-i Romania profunda, cu varful in cer! - Editorial: Nu suntem abandonati! de Razvan Bucuroiu