Anul acesta, pe 22 februarie au fost Mosii de iarna sau Sambata mortilor. Am urcat treptele bisericii mele incarcat cu pachete in cosuri mari, de nuiele, pentru a fi impartite saracilor: coliva, vin, de-ale gurii. Dau sa intru in biserica - mai fusesem si in alte randuri, stiam la ce sa ma astept insa de data asta presiunea demografica era parca altfel. Inca de la usa, nu aveai unde sa arunci un ac, daramite sa mai asezi si pachetele pe mese, pentru a fi sfintite. Liturghia curgea domol, femeile mai netezeau un colt de musama, mai stingeau o lumanare infipta in paine, mai stergeau discret cate o lacrima, pe sub ochelari... Lume luminata, cat vedeai cu ochii! Te strecori si tu, te indesi putin, faci apel la solidaritate si, pana la urma, gasesti un locsor unde sa-ti asezi „corturile" ofrandei. Odata instalata tabara pomenitoare, intri usor in atmosfera, te lasi patruns de can-tari si invocari, cu aromele din jur. Am mai spus-o: Ortodoxia este o religie (inclusiv) senzoriala!
Trecand peste descrierile generale, as vrea sa spun si alte lucruri legate de aceste evenimente repetitiv-rugatoare ale Bisericii. Asadar, cred ca nimic nu este mai impresionant decat oamenii vii adunati in jurul memori-ei celor care nu mai sunt, adunati in jurul unui abur. S-au pus in miscare, au gatit, au cumparat, au cheltuit din putinul pe care il au pentru a tine vie amintirea celor care nu mai sunt, pentru a sfida uitarea. Iar moartea - stim bine! - este experta in uitare, amnezia este poligonul ei de tragere asupra sufletelor celor vii. Insa in acea Sambata a mortilor tot suvoiul interminabil de nume, toata viitura baptismala de odinioara, a generatiilor trecute la Domnul, zagazuia acum domeniul mortii. Valuri-valuri, numele celor morti se impleteau pe fiinta celor vii, vocea preotului lega lumile, facea apelul invierii. Caci toti vor invia cumva, candva. Aceasta credinta este temelie a parastasului pentru morti si nadejde a vietii pentru vii. Daca nu am fi copiii invierii, cu totii, ce sa mai cautam atunci la pomeniri? Daca nu am crede ca si noi, si ei vom fi impreuna candva, asa cum am fost aici, pe pamant, atunci toata ofranda de coliva si vin nu are rost. Daca mortul „doar" a murit - si gata! la ce bun sa mai atati durerea pierderii lui invocandu-i numele, neincetat?
Or, parastasul tocmai asta este: credinta nestramutata a invierii si a faptului ca intre noi si ei nu e hotar decat vremelnic. Si „vremelnicul" nu se ia in considerare cand ai pasit pe usa bisericii, indiferent de motiv, caci patrunzi intr-un alt timp. E timpul iubirii lui Dumnezeu, fara de care am fi mai morti decat cei pe care ii pomenim cu sarguinta! - Razvan Bucuroiu