"Asta ne‑a iesit cel mai bine: ne‑am invrajbit cat am putut in acest sfarsit de Romanie seculara! Veacul romanesc rotunjit a inceput prin ceea ce parea imposibil: sa fim toti sub acelasi acoperis statal, intre fruntariile firesti. Si cand spun fruntarii ma refer la pamantul mostenit, lucrat si aparat timp de generatii, ma refer la limba, la etnie (familii), la religia crestina. Adica la tot ceea ce circumscrie geografic, lingvistic si spiritual o mare masa de oameni si care ii confera acesteia, la un moment dat, statutul de natiune. Or, acum noi nu mai suntem o natiune…

 

Si asta pentru ca ne‑am ostilizat pana la ura – care nu poate tine loc de liant. Intelectuali cu simpli stiutori de carte, popi cu ONG‑uri seculariste, tineri cu batrani si – mai grav! – parinti cu copii, oameni cinstiti cu hoti, nationalisti cu globalisti, jandarmi „procedurali” cu demonstranti „pasnici”, capitala cu provincia, crestinii intre ei, privitori la televizor cu internauti, diaspora cu tara de obarsie, dintosi cu stirbi, clarvazatori cu orbi din nastere, dascali cu elevi, medici cu pacienti, corporatisti cu slujbasi la stat, sindicalisti cu freelanceri, vegani cu omnivori, vaccinati cu nevaccinati, familisti cu inversionisti, putinisti cu atlantisti, trumpisti cu neomarxisti, ecologisti cu consumeristi, tatuati cu albinosi, motociclisti cu automobilisti, maratonisti cu reumatici, academicieni cu instalatori, platitori de impozite cu perceptori, anorexici cu bulimici… Toti cei enumerati, si inca multe alte categorii, formeaza comunitati. Acesta a si devenit, intre timp, cuvantul‑cheie: comunitate. Adica un grup in care te regasesti pe o anumita trasatura (caracteristica) a vietii tale, a crezului tau intim sau public. Intre timp, statul roman reprezentat de institutiile sale paraie din toate incheieturile, iar nemultumirile cresc de la o zi la alta, surd, fara solutii la orizont. Ai zice ca suntem pe punctul de a ne desprinde unii de altii, ca aisbergurile din calotele polare, sub soarele dogoritor al ostilizarii reciproce…

 

Toate aceste fracturi au explicatii, care se rezuma (reductionist, din pacate) la o stare de spirit: modernitatea. Mai precis, modul humanoidului de secol 21 de a gandi si de a se raporta la realitatile de langa el: umane, sociale, culturale, identitare, spirituale, materiale etc. Astfel, am devenit – fiecare din noi – masura a tuturor lucrurilor. In functie de mine lumea exista sau nu, ma incape sau nu, celalalt e bun sau nu. Iar credinta devine din ce in ce mai personalizata si ea, cu interpretari proprii, cu legi „customizate”. Modernitatea vine la pachet cu revolutia comunicarii fara frontiere in care esti maturat de avalansa de informatii, zvonuri, barfe si deliruri planetare. Iar prin retelele de socializare ai ajuns sa hranesti tu insuti haosul, indiferent cata dreptate ai avea, circumstantial. Cuvantul tau „drept” atrage instantaneu contestatii vehemente, atrage energie demolatoare, atrage ura… Si atunci? Doar pentru cele cateva like‑uri efemere merita sa sporesti nevroza sociala omniprezenta? Merita ospiciul inca un „Napoleon” – cel care devii chiar tu, un nebun intre nebuni? Sau, mai bland spus, un negustor ambulant de idei intr‑un iarmaroc virtual in care nimeni, de fapt, nu cumpara nimic cu adevarat, ci toti vor sa vanda?

 

Desigur, veti spune ca acolo, pe retele, se schimba idei. Nimic mai fals, nu se schimba nimic, doar se intaresc convingeri. In grupuri din ce in ce mai mici, mai radicalizate ca discurs, mai codificate, mai autarhice. Facebook/Twiter/Instagram au ridicat valul de pe lucruri si au demonstrat ca omul, in stare de maxima libertate (a constiintei), nu este un animal social (zoon politikon), ci este un lup singuratic, orgolios si banuitor. Ambalajul si motivatia profunda a postarilor chiar nu mai poate pacali pe nimeni: vanitate, indreptatire de sine, marketing personal. Sau, in alte cazuri, singuratate, plictis, lehamite, ganduri sumbre (vezi excelentul documentar Dark Net care ruleaza pe Netflix).

 

Totul se indreapta vertiginos spre disolutia autoritatii de orice fel, spre pulverizarea lumii asezate ierarhic in spiritul unei minime morale, inspirate de crestinism si, mai incoace, de iluminism. Acum se naste, sub ochii nostri, ierarhia zgomotului, a contestarii cu orice pret. Ajunge in varful piramidei recunoasterii publice acela care contesta cel mai agresiv, cel mai galagios, cel care nu are solutii, ci doar discurs vehement. Liderii anti sunt la mare pret!

 

In acest punct se naste marea intrebare: mai poate fi crestinismul liantul acestei lumi romanesti pulverizate? Mai au Rastignitul si oamenii care Ii slujesc Lui forta de revenire pe circuit? Pe marele circuit, vreau sa zic? Sau ne rezumam la enclave bine definite, cu valori unanim acceptate, mici „parohii” virtuale in care ne izolam si mai mult de ceilalti (izolati, la randul lor)? Ori poate crestinismul inca are puterea de raspuns (convingator!) la toate intrebarile si provocarile vremurilor acestora? Si atunci el poate infiltra, iriga si impregna celelalte comunitati cu valorile lui, fara a le anula pe celelalte?

 

Are. Insa nimic nu poate tine loc de mangaierea personala, de comunicarea directa, de strangerea de mana sau de faptele concrete. Acele fapte prin care cineva se sacrifica pentru cei multi, prin care cineva isi asuma postura de jertfa vie. Intr‑o lume de orgoliosi si autosuficienti, forta jertfei personale ramane combustia surprinzatoare, cu efect garantat!

 

Prin Cuvant s‑a facut lumea, prin cuvinte se va dezintegra, rapid – asta deja putem vedea cu ochii nostri.

 

Insa prin fapte se poate reface lumea, prin gesturi ea poate continua. Sa faptuim, zic! Cat mai putem." (Editorial "CENTENARUL MARII OSTILIZARI" de Razvan Bucuroiu)