Așa că cea mai mare parte a romanului devine o transpunere fără intervenții a scenariului avangardist scris de Tallis, în care vom descoperi o lume devastată de intervenția celui de-al Treilea Război Mondial, de viruși răspândiți în atmosferă, o lume post-apocaliptică dintr-un viitor foarte îndepărtat (undeva prin anul 2108). În acest viitor, aproape întreg pământul a fost devastat, dar noi vom recunoaște aici doar două teritorii: pe de o parte, Noua Zeelandă, care nu este descrisă decât de la distanță, prin intermediul unei echipe de cercetare aflată pe o navă ce merge spre California, o țară care nu a fost devastată tocmai pentru că era pe îndepărtată, așa că a rămas izolată și relativ prosperă; pe de altă parte, zona Californiei, unde neo-zeelandezii vor ajunge, în care totul pare a fi un ținut desprins din filmele de tipul Mad Max, țară condusă de o aristocrație preoțească, sub auspiciile diavolului numit Belial.

În această lume, regulile sunt total schimbate: pasiunea și sexul sunt interzise, cu excepția a două săptămâni din an, iar acest lucru este reamintit continuu, mai ales de hainele purtate de bărbați și femei (femeile au cinci petice cu scrisul ”Nu” pe haine, două pe sâni, două pe fund și una în dreptul organului genital, de exemplu); în timpul celor două săptămâni, au loc orgii și înhăitări sexuale la scară largă, iar copiii născut cu diformități sau în afara perioadei legale (9 luni după cele două săptămâni de dezmăț) sunt uciși ca parte a unei forme de sacrificiu public. La fel, libertatea este proclamată peste tot, dar ea înseamnă de fapt respectarea deciziilor conducătorilor și o formă de sclavie perpetuă. În plus, cărțile sunt arse masiv, nu neapărat pentru că ar fi nocive precum în ”Fahrenhei 451”, ci pentru că reprezintă ultima sursă de energie. Speranța este că există, departe, și comunități ale celor care nu acceptă toate aceste lucruri, dar să ajungi la ei este dificil, aproape imposibil.

Titlul? Într-un fel absurd, într-o fragilă legătură cu imaginea ce deschide scenariul, imaginea alegorică, în care simbolurile științei care poate dezumaniza apar în ipostaza oamenilor de știință; Faraday, Einstein, cei care sunt umiliți de maimuțe, esența acestora fiind de fapt redusă la instinctul de primată, în care rațiunea pierde în favoarea unui adevăr propriu, prea personal, ca să devină absolut.

Structura narativă, așa cum ne-a obișnuit Huxley și în celelalte romane, promite să ne încurce mai mult în descoperirea firului roșu al sensului textual, întâlnind elemente de metatext, intertext, teatru antic (cor, rezoneur), motive scenaristice (cadre fondu, plan principal).

Povestea de dragoste dintre botanistul Poole și Loola este elementul uman din această lume cenușie, în care NU este cuvântul cusut pe hainele femeii, ,,vasul nesfințit de neduh”. O inchiziție post modernă în care copiii mutanți sunt sacrificați pentru greșelile părinților, în care salvarea nu pare posibilă, în care frica este mecanismul de control al puterii, mi-a reamintit de „Minunata lume nouă”, care pare un fel de prima parte a Apocalipsei, septică, găsindu-se elixirul ideal – soma, cu clone care multiplică individul nediferențiat, pentru ca în continuarea ei, ,,Maimuța și esența”, totul să decadă într-o mizerie abjectă, în care cruzimea e justificată de putere ca formă de purificare.

,,Dar omul, mândrul om, Înveșmântat într-o măruntă putere trecătoare” (William Shakespeare) Apariție nouă la Polirom, anul 2017, cartea ,,Maimuța și esența” de A. Huxley (1948) te solicită ca lector în dublul efort de a înțelege lumea distopică, în antinomie cu cea utopică, idealizată într-un trecut in illo tempore, al cititorului