Mâine o să fiu fericit

E atat de mult din puritatea gnosticilor in versurile lui Gabriel Cartarescu: din vointa lor de lumina, din dragostea lor pentru bine, din oroarea lor de universul rau croit, din convingerea lor ca trupul nu-i ceea ce se vede, ca adevaratul corp e interior. ("Ar fi frumos sa inteleg ce se intampla / mi-ar placea sa fiu / pe dinauntru din nou", spune el undeva.) Ca, in cuvintele altui admirabil adolescent gnostic, Rimbaud, ,,nu suntem in lume, adevarata viata e absenta". Nu altceva spune, la tot pasul, Gabriel. Aidoma celor mai puri dintre gnostici, si el simte ca se afla intr-o lume fara substanta ontologica reala, o lume in care "nimic nu era tridimensional / sau dimensional pur si simplu". Tot ca la ei, si lumea lui e numai vointa de puritate ("o lumina cat vreau eu de pura") & de reintrare in adevarata lume - sau de reparare a lumii asteia defecte. "Am miere in piept", zice undeva; sau: "daca observ un gand rau / sa-l sugrum pana ramane / fara oxigen"; sau: "as imbratisa conexiunile rupte / ca sa le leg la loc". Debutul lui, realmente extraordinar, atat de neasemanator cu ce scriu colegii lui de generatie, e asadar documentul unei credinte absolutiste in poezie - de la care asteapta nu doar sa-l exprime, ci pur si simplu sa repare lumea. (Si e foarte probabil ca nici poezia nu mai are atata credinta in ea insasi.) - Radu Vancu