Noaptea procesului si zilele ce au urmat Rastignirii si-au pus amprenta definitiv asupra cugetului apostolilor. Asupra lui Petru mai mult decat tuturor.  Rapus de tristete si frica, Petru fuge, lepadandu-se nu numai de Iisus, dar si de sine, de identitatea sa apostolica. Este momentul de cumpana, razboiul launtric intre usurinta cu care il iubea pe Iisus si usurinta cu care s-a lepadat de el. Petru se intoarce la malul marii, traind ca simplu pescar pe barca Abigail, cerand sa fie strigat iarasi Simon. Totul se schimba in momentul in care este vizitat de ceilalti Apostoli ce ii marturisesc ca Iisus este viu si ca vrea sa ii vorbeasca. Iisus ii descopera lui Petru planurile Sale si il povatuieste asupra viitorului.

Marele Pescar, care isi urmase pana acum Invatatorul descoperind adevarata natura umana si invatand din greselile sale, trebuie pe mai departe sa porneasca singur pe un drum pe cat de anevoios pe atat de periculos, urmandu-si calea, propriile convingeri si propria credinta. Este batalia grea de care ii vorbise adeseori Iisus in care Petru nu mai conteaza, ci doar Cuvantul Domnului de care nu se va mai lepada niciodata.

Drumul trasat de Invatator si starea de permanenta asteptare a acestuia, dorinta de a il vedea din nou, ii vor da Marelui Pescar taria necesara de a isi deschide inima pentru a primi Sfantul Duh si de a calatori departe tocmai in inima Romei unde va propovadui credinta, va savarsi minuni si isi va jertfi viata din dragoste pentru Hristos.


Fragment din volumul "Marele pescar Vol. 2" de Lloyd C. Douglas:

“Marele Pescar prelua imediat comanda. Cu voce lui rasunatoare, le ordona sa se aseze cat mai aproape laolalta, in semicerc, cu fata la duna de nisip pe care se aflau lisus si discipolii sai. lisus nu se ridica sa le vorbeasca pana nu se potoli si ultimul om. Linistea cobori in sfarsit asupra multimii in asteptare, cand glasul sau bland se revarsa asupra lor cu vorbe de mangaiere.
El spunea ca ii socoteste ca pe o mare familiede frati si surori, istoviti si impovarati, care au venit la el pentru odihna. Nu straini, ci barbati si femei de acelasi sange, toti copiii Tatalui Ceresc; nu adunati laolalta din dorinta apriga de razbunare, ci inruditi prin mila unuia fata de celalalt... Si in timp ce glasul linistit continua, o minune era pe cale de infaptuire: fiecare simtea ca face parte cu adevarat din aceasta mare familie si ca putea conta pe cel de langa el.
Cand lisus isi incheia cuvantarea, umbrele muntilor de la rasarit se alungeau. Eliberata din vraja care o tinuse linistita si neclintita, multimea incepu sa se miste, fiecare indreptandu-si spatele si respirand mai in voie. Si-acum? Trebuiau sa plece? Le era foame. In oricare alta imprejurare, cei prevazatori, care isi adusese cu ei hrana, nu ar fi ezitat s-o manance in prezenta celor infometati ca si ei, dar mai putin prevazatori. Insa aproape nimeni nu indrazni sa se atinga de bucatele aduse si fiecare il privea pe celalalt, in tacere, cu coada ochiului.
Insotitorii lui lisus discutau in soapta. L-au rugat si pe El sa vina sa se sfatuiasca, dupa fetele lor se vedea ca sunt tulburati. Dar lisus nu parea deloc ingrijorat de situatia creata.
— Dati-le de mancare!
— Cu ce sa-i hranim, Stapane? il intrebara ei stanjeniti. Chiar daca am avea cu ce sa cumparam atata hrana, n-am gasi de unde s-o procuram.
Cei aflati in apropiere isi lungeau gatul sa desluseasca mai bine ce discutau. Un baietel, care auzise despre ce era vorba, se desprinse din multime si veni spre ei cu un cosulet cu de-ale gurii, pe care-l inmana lui lisus. Acesta multumi si, ridicandu-l, se adresa oamenilor:
— Acum vom avea hrana pentru cina noastra.”