Fragment din cartea "Maresi. Cronici din Manastirea Rosie Vol.1" de Maria Turtshaninoff:

"Primul lucru pe care l-am observat a fost ca nu se auzea niciun zgomot. Nicio usa nu se deschidea si nu se inchidea, nu se auzea scartaitul lantului de la fantana, nici strigate de fete la joaca. Niciodata nu fusese manastirea atat de tacuta. Dinspre grajdul caprelor se auzeau be-haitul animalelor care asteptau mulsul de dimineata. Strigatele lor nu faceau decat sa intensifice tacerea asurzitoare.
O tacere foarte asemanatoare cu aceea care emana din usa Batranei.
Era in zori, dar soarele nu rasarise inca si manastirea inca era cufundata in penumbra. De unde stateam pe munte, vedeam sub mine formele binecunoscute ale cladirilor manastirii. Cel mai aproape era Templul Rozei, cu unul dintre zidurile lungi langa panta abrupta a muntelui. Acoperisul Templului ascundea Curtea Templului, dar vedeam Casa Cunoasterii si, la dreapta ei, Gradina Cunoasterii. Gradina fusese distrusa. Plantele fusesera smulse sau calcate in picioare. Vantul marii aducea cu el miresmele plantelor muribunde: dulci, amare, iuti.
La stanga se intindea curtea interioara, inca in penumbra, si dincolo de ea era Casa Vetrei pe panta care ducea spre Doamna Alba. Usa de la Casa Vetrei era deschisa.
Barbatii nu se vedeau nicaieri. Asta ma inspaimanta mai tare decat atunci cand ii vazusem, cu pumnalele lor stralucitoare si mainile tatuate. 
M-am furisat pe panta muntelui. La inceput mai erau cateva tufisuri si chiparosi dupa care ma puteam ascunde, dar mai jos cresteau doar iarba si plante korrot cu frunze groase. Mergeam cat de repede puteam. Intre Templul Rozei si Casa Cunoasterii e un pasaj ingust care nu duce nicaieri, ci se sfarseste aproape de zidul exterior care se inalta pe langa cladiri. Acolo zidul nu e inalt, nimeni nu-si inchipuise ca cineva ar putea sa treaca de munte si sa atace manastirea dinspre nord-est. Dar pentru mine era prea inalt ca sa trec peste el. Pe zid statea Pasarea lui Dorje.
Penele albastre din coada ei pareau negre in lumina scazuta a zorilor. Topaia nelinistita pe zid si se uita spre Curtea Templului. M-am oprit chiar sub locul in care statea.
- Pasare, am zis, si nici in ziua de azi nu stiu de ce am facut-o. Pasare, unde e Dorje?
Pasarea s-a intors pe zid si s-a uitat la mine. Ochii ei negri au sclipit. Apoi a scos un strigat scurt si a zburat, coborand pe capul meu. Ghearele ascutite mi-au zgariat pielea capului, mi s-au incurcat in par. Am incercat s-o dau jos, dar inca o pereche de gheare mi s-au infipt in brat. Parul imi cazuse pe fata si nu vedeam ce fel de pasare era. Am incercat s-o dau jos scuturand usor mana, dar o alta pasare s-a oprit pe umarul meu. Si inca una pe celalalt umar, apoi altele pe maini. Perechi de gheare mi se infigeau in corp si, cu toate ca erau ascutite, nu ma dureau. Am incetat sa mai numar pasarile si am ramas complet nemiscata sub greutatea lor, pana cand n-am mai simtit nicio greutate. Zburam. Pasarile ma ridicasera de la pamant si la fel de repede ma coborasera, apoi plecasera fara zgomot. Nici macar nu stiam daca mai erau acolo pasari. Dar cand Pasarea a sarit de pe capul meu pe mana dreapta, iar eu mi-am dat cu mana stanga parul la o parte de pe frunte, am vazut ca eram de partea cealalta a zidului."