Memoriile unei fete cuminti - Simone De Beauvoir

In “Memoriile unei fete cuminţi”, Simone de Beauvoir scrie despre copilăria şi adolescenţa ei ( care n-au fost întotdeauna lipsite de griji, de frământări interioare) şi despre etapele primilor doăzeci de ani prin care a trecut pentru a ajunge scriitoarea admirată de azi. A ştiut întotdeauna ce vrea de la viaţă şi nu s-a abătut niciodată de la drumul pe care a mers. A citit operele literare ale multor scriitori francezi şi nu s-a sfiit să-i critice când mulţi îi lăudau, sau să-i laude când mulţi îi criticau… “M-am născut pe 9 ianuarie 1908, într-o cameră cu mobilă albă , lăcuită[…]. Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Roşii erau mocheta, sufrageria , draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald…” Ca la aproape toţi copiii foarte mici, hrănitul a fost o mare problemă. Problema mai mare era însă a părinţilor… “Prin gură, lumea înconjurătoare pătrundea mult mai profund în intimitatea mea decât prin ochi şi mâini. Nu o acceptam în totalitate. Gustul searbăd al cremelor de grâu verde, al terciurilor de ovăz, imi smulgeau lacrimi; misterul vâscos al scoicilor mă revoltau; hohote de plâns, ţipete, vărsături-accesele mele de silă erau atât de îndârjite, încât ceilalţi au renunţat să mai lupte cu ele. În schimb, am profitat de privilegiul copilăriei, care presupune că frumuseţea, luxul, fericirea, sunt lucruri care se mănâncă.” Primele semne de întrebare -de natură filozofică, a-şi putea spune- apar în mintea scriitoarei de mic copil, când vedea bucuria părinţilor că din când in când mai creştea cu câţiva centimetri. Micuţa Simone gândea că, tot crescând, va veni ziua în care nu va mai putea sta pe genunchii mamei. “Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.” Simone de Beauvoir a considerat că regulile, obişnuinţa nu sunt de neînfrânt. “M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.” Pe măsură ce anii trec, apar inevitabilele întrebări despre momentul părăsirii părinţilor pentru un bărbat necunoscut. “Cum să-ţi părăseşti părinţii pe care i-ai iubit timp de 20 de ani, pentru a pleca după un necunoscut? Cum e să incepi să iubeşti, de pe-o zi pe alta, un bărbat care nu are nimic in comun cu tine şi despre care nu ai ştiut nimic timp de 20 de ani?” Tatăl nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata lui o să facă studii superioare. “In mediul meu era pe atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o meserie însemna decăderea.[…] Imi suportam captivitatea cu atât mai greu cu cât nu-mi mai plăcea deloc acasă. Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul pe pământ; comunicarea dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei. Firesc ar fi fost să fie interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească prieteneşte despre autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi chiar cu un fel de ostilitate.” In aceste condiţii, Simone se izolează din ce în ce mai mult de familie. Venea la masă cu o carte în mână, era neglijentă sau, mai bine zis, indiferentă faţă de aspectul ei exterior. Când aveau musafiri acasă şi mama îşi aducea fiica să stea împreună cu invitaţii şi restul familiei, Simone făcea asemenea grimase încât în scurt timp era trimisă inapoi în camera şi totodată în lumea ei. Neînţeleasă de cei la care ar fi trebuit să găsească cea mai mare înţelegere-părinţii ei-scriitoarea simte faptul că nu-şi găseşte locul printre oameni. “Să trăieşti înseamnă a minţi.”