Aceasta carte face parte din colectia FilosoFii Agora.

A filosofa inseamna sa o iei mereu de la capat, pregatindu-te pentru sfarsit. In teorie, ca si in viata, e mult mai greu decat suna - poate imposibil. Tocmai de aceea merita incercat, poate ca nimic altceva nu merita mai mult incercat si nimic altceva nu este "filosofie", adica iubire de intelepciunea pe care nu o posezi. - Cristian Iftode

 

Exista o zicala populara conform careia mintea de pe urma ar fi cea mai inteleapta. Cea cu care am fi reusit - daca am fi posedat-o la timp - sa evitam capcanele si sa ajungem la cea mai buna versiune a noastra. Enunta oare aceasta sintagma o iluzie, o ironie, un adevar? De la ea porneste cartea, ca o speranta oferita cititorului, ca o provocare cu care se confrunta autorul.

 

Scrisa ca o suita de texte din si referitoare la etape de viata diferite, Mintea de pe urma descrie traiectoria unei cautari de sine care explodeaza in miezul cuvintelor, lasand intrebarile si gandurile sa numeasca cele mai intime cumpene ale sufletului si invocand cu eruditie texte clasice si autori care au trecut si ei candva prin astfel de incercari.
 

Reprezentativa insa pentru presupusul divort de frumos al artei moderne ramane o afirmatie extrasa dintr-un mare poem in proza al lui Lautramont si convertita in lozinca ironica suprarealista: frumosul e "intalnirea neasteptata, pe o masa de disectie, dintre o masina de cusut si o umbrela". Ei bine, impresia mea este ca cei care citeaza acest slogan, satisfacuti sa vada in el o atestare a acelui anything goes ("merge orice") simptomatic pentru arta moderna, raman vrajiti de alaturarea cu totul imprevizibila a celor trei elemente ("masa de disectie", "umbrela", "masina de cusut") si rateaza termenul-cheie al pseudodefinitiei: intalnirea. De aici mi-a venit si ideea acestui text. Daca "cearta" artistilor cu frumosul nu anuleaza, de fapt, posibilitatea de a intelege, in continuare, productiile artistice moderne sau contemporane in orizontul frumosului-intalnire conceput ca idee generala (fenomenologii ar spune "originara"), pornind de la care "proportia" sau "stralucirea" (pentru a aminti cele mai batatorite criterii ale frumosului clasic), sau "farmecul", sau "gratia" au doar statutul unor instante secundare ori (sub)specii? Mai simplu spus: nu cumva despartirea de frumos a avangardelor artistice a fost doar despartirea de un anumit tip (sau poate tipuri) de frumos?"