Monica Pillat publica scrisorile trimise de ea vreme de 40 de ani (1957-1997) matusii aflate departe, alaturi de cele adresate aceleiasi Pia Pillat de Lily Teodoreanu (scriitoarea Stefana Velisar) in anii 1967-1977. Biruinta unei iubiri (2008), Sufletul nu cunoaste distantele (2009) si acest volum formeaza o trilogie inchinata Piei, spune Horia-Roman Patapievici in prefata.

Primul lucru care frapeaza inteligenta cititorului de azi, la parcurgerea acestor scrisori, este bunatatea oamenilor care le scriu. Frumusetea exprimarilor, la Lily Teodoreanu, nu este a retoricii, este a inimii. Ea nu edulcoreaza realitatea: ea se pune fata de realitate intr-o pozitie din care realitatea vine spre ea cu bunatatea ei, nu cu rautatea la care te-ai astepta.
Daca Lily avea vocea bunatatii care decisese sa nu raz-bune nimic, Monica Pillat are vocea bunatatii care cauta sa-si salveze sufletul si inima nu pentru sine, ci de dragul lumii, care e atat de inmarmuritor de frumoasa.
„Stii, Pia, viata mea nu a fost plina de evenimente spectaculoase, ci de fapte invizibile aparent, care mi-au revelat dureroasa frumusete de a fi vie", scrie Monica in 7 octombrie 1986. Asta avem aici. Dureroasa frumusete a faptului de a fi viu. Minunea timpului trait. Aceasta carte de scrisori indragostite. Aceste suflete ametitor de frumoase. Exercitiile lor de salvare. Salvarea lor.
Noi insa, cei de aici, cititorii, noi cu ce merinde de drum plecam in desaga? Ce viaticum luam cu noi? Frumusete, din plin. Bunatate, la fel. Deopotriva bunatatea binecuvantata a frumusetii, ca si bunatatea binecuvantata de frumusete; precum si frumusetea binecuvantata a bunatatii si frumusetea binecuvantata de bunatate. Cine a spus ca frumusetea nu mai poate salva lumea? (Horia-Roman PATAPIEVICI)