De optsprezece ani, o fata fara nume − o aripi-rosii − traieste ascunsa intr-un pod, intr-un oras strajuit de marele vulcan Mol, in timp ce sora ei geamana, Jey, este in ochii lumii singurul copil al familiei. Tatal lor sperase ca fata ascunsa va deveni in timp o fiinta omeneasca normala, nu creatura monstruoasa prevestita de mitologie, asa ca ii crutase viata. Numai ca intr-o zi cele doua surori fac schimb de identitati, iar fata fara nume este atacata in drum spre casa. Astfel, este nevoita sa cheme in ajutor fortele focului si sa elibereze puterile ascunse in corpul ei si totodata sa-si dezvaluie secretul bine pastrat. Insa cand Jey dispare si orasul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-rosii trebuie sa-si aleaga un nume si un drum si sa traga o linie intre mit si istorie, pentru a dovedi ca nu este un monstru si pentru a-si salva sora si orasul.

 

    “Ca orice templu care se respecta, si acesta are o temnita. Sunt sigura ca au un alt nume pentru ea, ceva de genul Zona Detentiei Corectionale Juste si Centru de Exercitiu. Dar ca persoana care a citit pana la saturatie romane de duzina, recunosc gratiile de fier, podeaua murdara si obiectele care par de specialitate fara ca natura lor sa fie imediat identificabila. Lumina slaba de la cele cateva lumanari fixate in perete creeaza genul de semiintuneric ce starneste panica nejustificata.

    Sau complet justificata.

    Bonner a fost expediat de preotul in violet, cu mana pe spatele lui, cu vreo doua etaje mai sus. Garzile si cu mine am continuat sa coboram pana cand lumina puternica a lampilor cu gaz, marmura si catifeaua aurita au fost inlocuite de palpairi galbene, piatra golasa si pete suspecte. 

    Talpile imi frig in continuare, jucandu-se cu invizibilele tentacule de foc ce se strecoara din pamant pe sub podea, insa, din cate imi dau eu seama, evadarea e imposibila din incaperea aceasta. O singura usa, o singura scara ce duce la suprafata si probabil cincizeci de oameni pe care va trebui sa-i incinerez de aici pana afara. Nu e prea roz. Va trebui sa mai astept.

    Zgarda de fier marime-universala a Templului imi este fixat de gat. Lantul atasat trebuie sa cantareasca aproape cat mine si sunt silita sa ma cocosez, ca sa nu ma traga de gat in spate si sa ma stranguleze. Si, imi dau seama ca sunt o pacoste pentru societate, dar un scaun ar fi o pretentie exagerata?

    Cei doi gardieni imbracati in negru, o huiduma barboasa si o femeie slabanoaga, cu ochii goi, se incrunta la mine de sub coifurile lor de fier cu tepi - coifuri reprezentand razele soarelui, o idee care ar fi frumoasa, daca soarele ar fi negru si inspaimantator.

    - Deci, pentru ce esti aici? intreaba gardianul barbos. Falsificare sau erezie?

    Ma incrunt.

    - Nu vi se spun prea multe, asa-i?

    - Preacurvie? incearca femeia.

    - Ei, ma faci sa rosesc. Imi incrucisez bratele. Chiar nu stiti de ce ma aflu aici? Cum o sa ma puteti tortura corespunzator?”