“Dupa moartea femeii sale, Anghel continua timp de cativa ani sa lase in parasire o locuinta nestrajuita. Isi propusese sa-i redea stralucirea cuvenita, doar in ziua cand copiii vor fi in stare s-o stapaneasca. Ridicandu-i tot ce avea mai de pret si ingramadindu-l in jurul dughenei, el incepu sa duca o viata de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul da-a gusta cam prea des din rachiul ce-l vindea musteriilor.

    Om voinic, inalt, bine facut, mers mandru, barba frumoasa, creata si carunta ca si parul, unchiul Anghel impunea tuturora. Vederea-i scurta, care-l facea sa inainteze cu pieptul in pieptul celui ce intra pe usa, pentru ca sa-si dea seama cu cine avea de-a face, impresiona si mai mult. El era om bun, dar nu prea suferea sa fie sacait, cum nu sufera mai toti aceia care „ajung" prin puterile lor. Constient de ale sale, Anghel le inzeci ca sa-si atinga scopul, care era, spunea el, „sa prefaca ruinele intr-un palat", in ziua cand copiii vor fi demni de el. Astfel, cu toate nenorocirile, trecea drept un om avut.

    Dar adevarata lui avutie, fericirea si nadejdea lui, erau cei trei copii pe care ii crestea la Galati: un baiat de saptesprezece ani si doua fetite de opt si zece ani. Flacaul urma sa-si ia bacalaureatul peste un an, apoi: „Voi vedea, zicea el intr-o zi mamei lui Adrian; dupa ce va iesi din gimnaziu, se va duce sa-si faca stagiul de un an in armata. Daca are gustul armelor, as vrea sa fac din el un ofiter, un brat voinic si priceput pentru apararea tarii; daca nu, isi va alege meseria care-i va placea."

    Din fetele sale nu voia sa faca altceva decat „bune gospodine", sa le inzestreze si sa le marite la oras.

    Omul isi propune...”