Am citit (si recitit) cartea si am lasat un pic de timp in care sa se limpezeasca trairile, dar este greu sa iesi din atmosfera romanului. Sa continui cu ce am spus deja: romanul este ca un torent. Te prinde de la primele pagini si capata o vointa  proprie, pare ca se citeste singur, pagina cu pagina. Atat de mult, incat trebuie sa-ti aduci aminte sa respiri din cand in cand aerul tau si nu pe al personajelor. O usoara relaxare la inceputul capitolului V, cu multe date tehnice legate de construirea casei, este iluzorie, deoarece victoria Oanei si acalmia asteptata deja genereaza alt conflict, care te-a si prins pe neobservate. Iar partea de roman care intretaie cararile Oanei si ale lui Grigore Stancu este exploziva, am simtit aproape fizic intamplarile povestite. Imi place ca personajele, chiar si cele demonizate, sunt creionate cu lumini si umbre (adanci, uneori), ca simti pe alocuri simpatie si pentru cel rau si esti tentat sa-i spui cateodata "Nu" chiar si Oanei. Transformarile sociale de dupa revolutie sunt aratate atat de concis si firesc, ca ii voi recomanda cartea fiului meu pentru a intelege acea perioada. Pe de alta parte, romanul este de o sinceritate aproape metalica, taioasa, mai ales referitor la relatiile sociale. In lumea noastra, in care ceea ce nu este politic corect este extremism, expunerea atat de neta si clara a lucrurilor aproape socheaza. Sunt sigur ca este cartea care imi place cel mai mult de pana acum, pentru ritmul alert si fluiditatea povestirii, pentru temele abordate, pentru complexitatea si transformarile personajelor. Va multumesc! - Aurel Dumitriu