La sfarsitul lui decembrie 1996, cand a incetat misiunea mea de corespondent de presa in Ungaria, am predat "bunurile mobile" ale Biroului de presa de la Budapesta la Ambasada Romaniei. In magazia de la subsolul acesteia, pe raftul unde mi se indicase sa depozitez videocamera, magnetofonul si faxul, in imediata apropiere, am gasit un dosar pe coperta caruia scria: A. P. Ardelean, Neorevizionismul ungar. In dosar se afla copia la indigo a unui manuscris dactilografiat. L-am parcurs "in diagonala" si am constatat ca era extrem de incitant, perfect centrat pe subiectul sensibil enuntat in titlu si, mai ales, foarte bine documentat. Mi-a fost clar de la inceput ca autorul este nu numai un profesionist al scrisului, cu un stil impecabil, ci si un fin cunoscator al politicii ungare. Dupa continut, genul de prelucrare al informatiei si stil, se parea ca textul ar fi fost elaborat de un diplomat sau ceva pe aproape, oricum un intelectual de clasa... M-a frapat faptul ca numele personajelor istorice, culturale sau politice, cele ale institutiilor, organizatiilor, titlurile cartilor, ale autorilor, publicatiilor etc. erau scrise cu diacritice maghiare fara cea mai mica greseala ceea ce denota o acuratete putin obisnuita. Ulterior, mi-am dat seama ca autorul era un cunoscator al limbii maghiare la nivel de subtilitati, dublat de un fin analist politic. Niciunul dintre membri ambasadei nu a putut sa-mi dea vreo lamurire despre manuscris si de ce se afla el nu in biblioteca ambasadei ci pe un raft al magaziei, foarte aproape de locul unde mi se indicase sa-mi depozitez instrumentele. Pot doar sa emit ipoteze, nefiind genul care crede in Mos Craciun si nici in coincidente...

 

Pentru ca manuscrisul mi s-a parut o lucrare de valoare istorica si documentara, am facut o copie xerox a celor aproape 100 de pagini pe care am adus-o cu mine in Romania. Cam prin 2001, pe cand lucram in conducerea AGERPRES, am transcris manuscrisul, cuvant cu cuvant, obtinand un text digital devenit util documentarii ziaristilor din sectia Ungaria a redactiei de stiri externe.

 

In anii care au urmat, am incercat, pe toate caile si in toate mediile, diplomatice, stiintifice si nu numai, sa aflu cine este autorul manuscrisului, dar fara succes. Tocmai cand ma pregateam sa public manuscrisul pe banii mei, cu o prefata in care sa explic modul neobisnuit in care am intrat in posesia lui, verificand pe Internet, am gasit o carte cu un titlu identic, de vanzare la un anticariat. Doar ca autorul nu era E. P. Ardelean ci un anume Emilian P. Brasoveanu. Am cumparat-o si am avut surpriza sa gasesc un "samizdat" - cartea nu avea ISBN (?!) -, tiparit la Intreprinderea Poligrafica Tulcea in anul 1991 si care continea, cu foarte mici modificari, textul integral al manuscrisului gasit la Budapesta!

 

In plus fata de manuscris, cartea avea un "Cuvant inainte" in care autorul accentueaza ideea ca nu poporul ungar in totalitatea sa poate fi invinuit de pacate iredentiste si revizioniste, ci acea minoritate politica si intelectuala care si-a facut o profesie din acest gen de incitari si care "propaga idei cu intentii nedisimulate de a pescui in apa tulbure."

 

Vazuta din perspectiva specialistului in stiinte politice, istorie, diplomatie si relatii internationale, analiza aprofundata realizata in aceasta carte acopera, sub multiple aspecte, interpretarea, deopotriva politica si juridica, a dosarului sensibil al asa-numitului neorevizionism maghiar, continuatorul revizionismului promovat de Ungaria condusa de regentul Miklos Horthy.

 

Dupa o expunere perfect documentata a contextului international al incheierii Tratatului de la Trianon si apoi, intr-o alta etapa, a Pacii de la Paris, cartea recurge la o retrospectiva obiectiva a ceea ce a fost numit, atat de sugestiv, "Sindromul Trianon", adica actiunea sistematica de rupere a crustei de pe o rana simbolica si reinfectarea ei repetata. Abia apoi, autorul incepe demersul sau profund original, ale carui seve se trag din istoria insangerata a Transilvaniei majoritar romaneasca, peste care prezentul compune o geometrie multidi-mensionala si contradictorie a fortelor vizibile, dar mai ales a celor oculte pe care autorul le analizeaza in liniile lor esentiale sub denumirea de neorevizionism. Mecanismele institutionale oculte prin care se duce aceasta lupta impotriva bunului simt istoric sunt prezentate in carte pana la sfarsitul anului 1990 impreuna cu motivatiile ideologice ale neorevizionismului ungar si doctrina "panmaghiara" care constituie baza falsa a teoriilor care le guverneaza.

 

Meritul cartii consta in reusita lamuririi fenomenului "neorevizionismului ungar" din punctul de vedere istoric si al conceptelor de drept international, precizand, asadar, in ce masura anume se poate vorbi, intr-adevar, despre o tentativa programatica de "desuveranizare" a Romaniei in ceea ce priveste Transilvania. Din acest punct de vedere, exista considerente in virtutea carora acest program poate fi considerat un veritabil "caz-scoala" pentru politica externa romana. [...] - Dorin Suciu, jurnalist, fost corespondent de presa,  la Budapesta, ex director executiv al Agentiei Nationale de Presa AgerPress