Inceput de noiembrie...

Toamna, ploaie ce iti patrunde in suflet, bruma ce acopera tot, tristete... dar Adriana nu simte nimic din toate astea. Pentru ea nu mai exista anotimpuri, sau poate doar un singur anotimp. Timpul ei se masoara altfel, a numara pana la sapte, sapte zile, devine un fel de rugaciune, iar dupa sapte zile, sambata seara: intalni- rea cu Ovidiu. Pe camp, in timp ce taia porumb si aduna bostanii in caruta, ea nu simtea oboseala, nu vedea noroiul, ce ii naclaise hainele, nu simtea burnita, ce ii udase pe toti ceilalti pana la piele si dardaiau de frig, ea traia in alt timp si in alt loc, cu un baiat ce ii saruta degetele pe rand in timpul dansului. Era cu un baiat ce ii spunea: Esti frumoasa...

Pe banca lor, dupa dansul lor, stateau tacuti, tinandu-se de mana. Capetele li se atingeau. Vantul sufla prin frunzele cazute si le rascolea intr-un dans ametitor...