Lucy Barton se recupereaza incet dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie o operatie usoara. Mama ei, cu care nu a vorbit de multi ani, vine sa o viziteze la spital. O barfa nevinovata despre oamenii din copilaria lui Lucy din Amgash, Illinois, pare sa restabileasca legatura intre mama si fiica, dar sub aceasta pojghita de familiaritate mocnesc tensiunea si aspiratiile care au marcat intreaga viata a lui Lucy: fuga de familia ei cu probleme, dorinta de a deveni scriitoare, casatoria, dragostea pentru cele doua fiice. Iar cea care spune aceasta istorie emotionanta este stralucitoarea voce de povestitoare a lui Lucy insasi: cu atentie la detalii, profund umana si cu adevarat de neuitat.

    „Un scurt roman despre iubire, in special despre iubirea complicata dintre mame si fiice, dar si despre legaturi mai simple si mai neasteptate... [Strout] evoca aceste legaturi intr-un stil atat de sobru, de pur si de profund, incat cartea are un aer de scriptura sau de sutra, doar ca e foarte pamanteasca si lipsita de pretentii.” - Newsday
    „Nu exista nici un strop de sentimentalism in acest roman extraordinar. In schimb, prin intermediul cuvintelor atent alese si al tacerilor vibrante, Numele meu este Lucy Barton ne ofera o rara bogatie de emotie, de la cea mai intunecata suferinta la bucuria simpla.” - The New York Times Book Review
    Fragment din romanul "Numele meu este Lucy Barton" de Elizabeth Strout:

    „Dar mama s-a imbolnavit, asa ca eu am fost atunci cea care s-a dus la ea in rezerva din spitalul din Chicago, ca sa stau la picioarele patului ei. Voiam sa-i dau ceea ce-mi daduse si ea mie, genul de atentie constanta si mereu treaza din acele zile in care fusese alaturi de mine.
    Tata m-a intampinat la spital la iesirea din lift, si n-as fi stiut cine este daca n-ar fi fost gratitudinea pe care am vazut-o in ochii acestui strain, pentru ca venisem sa-l ajut. Arata cu mult mai batran decat ma gandisem eu vreodata ca ar putea fi, si orice manie pe care am sim-tit-o — sau pe care a simtit-o el — nu mai parea sa aiba legatura cu noi. Dezgustul pe care il simtisem pentru el cea mai mare parte din viata mea nu mai era acolo. Era un batran intr-un spital care avea o sotie ce urma sa moara.
    — Taticule! am spus uitandu-ma la el.
    Purta o camasa sifonata si blugi. Cred ca la inceput s-a sfiit sa ma imbratiseze, asa ca l-am imbratisat eu si mi-am imaginat caldura palmei lui pe ceafa mea. Dar in spital, in acea zi, el nu si-a asezat, de fapt, palma pe ceafa mea, si ceva dinauntrul meu — foarte, foarte adanc inauntrul meu — a auzit soapta „A trecut".
    Mama avea dureri mari; urma sa moara. Asta era ceva ce nu paream capabila sa cred. Fetele mele erau pe atunci adolescente, si-mi faceam griji mai ales pentru Chrissie, daca nu cumva fuma prea multa iarba. Asa ca vorbeam des cu ele la telefon, si in a doua seara in care stateam langa mama, ea mi-a spus incetisor:
    — Lucy, as vrea sa faci ceva.
    M-am ridicat de pe scaun si m-am dus langa ea.
    — Da, am zis. Spune-mi!
    — Vreau sa pleci.
    A spus asta incetisor si nu am simtit deloc manie in vocea ei. I-am auzit hotararea. Dar, cu-adevarat, am simtit panica.
    Am vrut sa spun: „Daca plec, n-o sa te mai vad niciodata. Lucrurile au fost dificile intre noi, dar nu ma face sa plec, nu pot suporta sa nu te mai vad niciodata!"
    Am zis:
    — Bine, mama. Bine. Maine?
    S-a uitat la mine si i-au dat lacrimile. Ii zvacneau buzele. A soptit:
    — Acum, te rog! Iubito, te rog!
    — O, mamico...
    A soptit:
    — Zgatie, te rog!”