O istorie culturala a toaletelor - Roger-Henri Guerrand

Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată, într-o librărie din România vreo carte, fie ea album de artă, un volum de istorie sau de antropologie care să fie dedicată… toaletelor și felului în care oamenii au căutat să vină în întâmpinarea eternelor nevoi fiziologice. Dacă privim lucrurile mai cu atenție însă, ne dăm seama de faptul ca tocmai apariția canalizării și a facilităților moderne de menținerea igienei (alături de noua paradigmă medicală întemeiată de Louis Pasteur) au reprezentat pașii mari spre evoluția orașelor, începând cu secolul XIX, spre creșterea speranței de viață, a gradului de confort și instalarea atmosferei pe care astăzi o numim cu o satisfacție aproape arogantă: urbană și civilizată. În ciuda faptului că putem constata importanța acestor descoperiri, se pare că am fost prea puțin curioși în a înțelege cum a avut loc progresul care a dus la transformarea decisivă a organizării urbanității contemporane – cu alte cuvinte, ne bucurăm că problemele s-au rezolvat în timp, fără să ne intereseze prea mult cum s-a produs această rezolvare. De aceea, apariția pe piață, la o editură nonconformistă, așa cum este Editura Art, a volumului semnat de Roger Henri Guerrand nu poate fi decât un eveniment editorial. Căci pentru autorul francez acest subiect aparent trivial, scabros, peste care istoricii și antropologii s-au grăbit să tragă apa cât mai curând, oferă o un teren interesant de decodificare a evoluției vieții cotidiene și sociale de-a-lungul timpului.

Istoria culturală a toaletelor poate fi socotită, la prima vedere, o explorare trăznită, din categoria științei vesele pe care un cercetător excentric (francez, cum altfel) o întreprinde în aproape 300 de pagini, menită să ne stimuleze curiozitățile grobiene. Imediat după ce începi să o citești, îți dai seama însă că volumul lui Roger Henri Guerrand dezvăluie, într-o manieră documentată (și îmi imaginez ce muncă elaborată de documentare a dus autorul să găsească și să organizeze materialul dedicat excreției, pentru a acoperi o perioadă de aproape 1000 de ani) felul în care a evoluat percepția asupra corpului, funcțiilor sale și interferențele acesteia cu moravurile epocilor. În mod poate surprinzător, atitudinea prezentă asupra nevoilor fiziologice a societăților sanitarizate și sofisticate – chestiuni tabu, private, despre care e de prost gust să discuți- este tributară cenzurii pe care Roger Henri Guerrand o asociază ascensiunii burgheziei de secol XIX. Până atunci, încă din Antichitate, în Evul Mediu, în Renaștere morala discreției în ceea ce privește nevoile fiziologice nu era regulă de aur. Dincolo de virtuțile medicale pe care grecii sau romanii le asociau urinii (utilizată în tratamentul bolilor de picioare, în diagnosticul diabetului sau chiar și pentru gargară), eliberările fiziologice au fost privite, o lungă perioadă de timp cu degajare și chiar ca surse valoroase de comic (inclusiv la curțile regale). În perioada pe care Henri Guerrand o numește vârsta de aur a scatologiei, adică undeva între secolele XVI-XVIII, libertatea intestinală și vezicală aproape că nu cunoștea limite: oamenii urinau și defecau pe străzi, în grădinile palatelor (atmosfera de la Luvru și de la Versailles era insuportabilă olfactiv), în șeminee, în lojele de la teatru. În domiciliul propriu se utilizau oale de noapte, bourdaloue (un fel de vase pentru femei), clasele sociale bogate utilizau scaune și jițuri perforate (unele aveau chiar și suport de scris, franjuri și erau capitonate cu materiale scumpe) iar mai târziu oamenii aveau să se folosească de latrine cățărate în podul casei (pentru că se aprecia că mirosurile întotdeauna ascensionează), asta, când nu își făceau nevoile direct pe acoperiș. Fără să existe canalizare și până la dezvoltarea unor fose septice rudimentare, tot conținutul scabros se arunca în stradă (de aceea, pe străzile din Paris era foarte popular și cunoscut avertismentul Păzea la apă!, înainte ca cetățenii să primească o ploaie aurie deasupra capului – mai târziu au apărut și vidanjorii – o profesie extrem de riscantă de altfel care transformase periferiile în câmpuri interminabile de excremente).

Toată această libertate scatologică e oglindită în piese de teatru (precum Prințul Căcrez și Prințesa Băleguța), cântece și lucrări umoristice extrem de populare (Arta pârțâielii, Bășiniana). Abia odată cu secolul XIX, avansul tehnologic, epidemiile succesive din orașele franceze datorate supraaglomerării și condițiilor precare de igienă (copacii se uscau pur și simplu iar apa Senei părea mereu că stă să fiarbă) au început să apară primele politici sanitare municipale și primele eforturi sistematice de a igieniza spațiile publice și domestice. Spiritul burghez care a adus cu sine, așa cum sugerează Guerrand, un dispreț față de corp, alături de obsesia rațională pentru înstăpânirea naturii, alături de răspândirea teoriilor aberante legate de amenințătoarele practici sexuale dar și proprietarii firmelor care se ocupau cu vidanjarea au generat o mulțime de controverse în ceea ce privește înființarea pisoarelor și dezvoltarea unei rețele de canalizare. A fost nevoie de aproape 150 de ani, timp în care s-au succedat cele mai curioase și mai surprinzătoare temeri și obstacole, pentru a ajunge la celebrele sanisette-uri automate care mai pot fi întâlnite și astăzi, nu doar în Franța. Investigația plină de umor (in)voluntar a lui Guerrand nu face doar un inventar steril al practicilor curioase adoptate de populația franceză în ceea ce privește nevoile fiziologice ci dezvăluie ecoul unor coduri comportamentale și ideologii relative la un anumit moment istoric: atitudinea regelui Henric al IV-lea de a se ușura și a se bărbieri în același lighean reflectă refuzul acestuia pentru orice idee de opulență și lux, mizeria perpetuată cu bună știință în toaletele școlilor și cazarmelor din Franța era o strategie a autorităților morale ale vremii de a preveni tinerii în a petrece prea mult timp la toaletă și a-și descoperi sexualitatea, pledoaria longevivă pentru privatele turcești, adică refuzul vasului de toaletă clasic, a fost legată de teama răspândirii unor infecții de pe colacul de veceu, apariția exclusivă a pisoarelor la finalul secolului XIX reflectă inegalitatea dintre sexe (femeile erau datoare să se țină, dacă doreau să fie socotite bine educate) etc.

Așa cum medicina s-a folosit și se folosește de sumarul de urină sau de coprocultură pentru a identifica diferite patologii și a certifica util o serie de diagnostice, tot la fel Roger Henri Guerrand abordează subiectele scatologice pentru a descoperi, în ceea ce pare trivial și respingător, informații utile și surprinzătoare despre evoluția moravurilor de epocă. În această privință, e optimistă concluzia autorului francez formulată acum 20 de ani (cartea a apărut în Franța, în 1985) aceea că trăim niște vremuri care recuceresc confortul micțiunii și defecării, recâștigând plăceri apreciate înainte de cenzura de secol XIX. Cu alte cuvinte, într-o epocă ce pare tot mai îndepărtată și mai străină de continuitatea istorică europeană, ne întoarcem, măcar dintr-un punct de vedere, la rădăcinile culturale ale strămoșilor noștri.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro