Pe la treisprezece ani imi doream sa fiu mare. In rand cu lumea celor mari. Pe scurt, sa par alta. Altfel decat eram. Dar mereu sosea vara si apareau afinele in fundul gradinii si eu ma trageam acolo, la umbra, si ma pierdeam printre afine si carti, printre personajele mele preferate, in lumile mele posibile si deveneam doar „eu”. Mica de tot. Traiam acolo, intre aroma si extaz, o fericire absoluta langa cotetul gainilor si gardul cazut. De acolo mi se trag toate povestile, toate metaforele, toata senzatia aceea de „mai mult”. Mult mai tarziu si mult mai departe am realizat ca dorinta mi se implinise si devenisem mare. De atunci, am inceput sa regret cu adevarat ca mi-am dorit vreodata asa ceva. - Daniela Toader